Canalul Panama (I)

Canalul navigabil Panama are o lungime de 82 km si realizeaza conexiunea dintre Oceanul Atlantic (prin Marea Caraibelor) si Oceanul Pacific. Canalul este „taiat“ in Istmul Panama si este un element cheie pentru transportul maritim mondial. Lucrarile au inceput in 1880 si s-au terminat in 1914, substantiale intarzieri fiind cauzate de febra galbena.

Canalul a cunoscut o crestere a traficului anual de la aproximativ 1.000 de nave in 1914 la nu mai putin de 14.702 nave in 2008. In total, pana in 2008, au traversat canalul 815.000 nave. Unul dintre cele mai mari si mai dificil de realizat proiecte de inginerie, scurtatura creata de catre Canalul Panama a facut posibila trecerea navelor din Atlantic in Pacific in jumatate din timpul necesar anterior, fara sa mai fie necesar sa ocoleasca pe la Capul Horn sau sa treaca prin Stramtoarea Magellan. Prima incercare de a construi un canal la nivelul marii a debutat in 1880, sub conducerea lui Ferdinand de Lesseps, constructorul Canalului de Suez, cu sprijin financiar de la Paris. Dar malaria si febra galbena la care muncitorii au fost expusi in jungla din Panama au costat mii de vieti si au cauzat intarzieri neanticipate. In total, accidentele si bolile au facut nu mai putin de 22.000 victime din randul muncitorilor. Iar sprijinul financiar francez, dupa cheltuirea a 287 milioane USD, a fost abandonat in 1890. Statele Unite au cumparat concesiunea de la francezi, precum si Calea Ferata Panama, in 1904, pentru suma de 40 milioane USD. SUA a semnat, de asemenea, un tratat cu Statul Panama pentru controlul asupra zonei canalului, in schimbul unei sume de 10 milioane USD si al unei taxe anuale. Excavatiile franceze de aproximativ 23 milioane mc, in principal in Galliard Cut, au fost de folos proiectului american si au fost evaluate la 30 milioane dolari, iar echipamentul francez ramas si studiile realizate, la 10 milioane. Presedintelui american Roosevelt i-au fost prezentate doua proiecte, dintre care favorizat a fost un canal cu un sistem de ecluze care sa ridice si sa coboare navele dintr-un „rezervor“ de dimensiuni mari la 26 m peste nivelul marii. Acest design, prezentat de inginerul sef John Frank Stevens, cu un baraj cu o inaltime de 35 m (Gatun Dam) a creat cel mai mare lac artificial din lume de la acea vreme.

Un proiect urias pentru vremea lui

Lacul Gatun este conectat cu Oceanul Pacific prin intermediul unui canal taiat in munti, la Gaillard Cut. Pentru a construi un canal navigabil prin Galliard Cut, a fost necesara excavarea unui canal in munte in forma de V, cu o latime de 91 m. In final, a fost obtinut un canal care opereaza cu un rezervor de nivel ridicat si un sistem de trei ecluze care ridica navele deasupra nivelului marii, pe lacul Gatun si apoi le coboara in celalalt ocean, cu un alt set de trei ecluze, un sistem mai putin costisitor, mai rapid de construit si mai fezabil ca design decat versiunea originala a unui canal la nivelul marii. In 1904, a fost inceput, de asemenea, un program de igienizare si de exterminare a tantarilor din zona, responsabili pentru raspandirea febrei galbene si a malariei, cu doi ani de eforturi sustinute si inca opt ani de intretinere, programul fiind un succes, decesele de pe urma febrei incetand si malaria fiind redusa substantial in zona. Dar cu toate aceste eforturi, tot au murit 5.600 de muncitori din cauza bolilor si accidentelor in timpul fazei americane a constructiei. In 1907, inginerul sef Stevens a demisionat, fiind inlocuit de George Washington Goethals, inginer militar cu experienta in domeniul ecluzelor, care reuseste sa termine proiectul in 1914.  In final, pe scurt, echipele care au lucrat la proiect au reusit sa minimizeze amenintarea tantarilor, sa mute, reconstruiasca si sa extinda Calea Ferata Panama, au excavat aproape 153 milioane mc de pamant, au construit cel mai mare lac artificial si baraj din lume de la momentul respectiv, au turnat 1,5 milioane mc de beton si au construit trei seturi de ecluze duble (34×300 m). Folosirea caii ferate, a unor instrumente de sapat cu aburi, a unor macarale uriase tot cu aburi, a unor crushere gigantice, a mixerelor de beton, dragelor, a gauritoarelor hidraulice pentru gaurile necesare explozibililor (din care au fost folosite 14.000 t) – toate acestea au reprezentat noutati substantiale tehnologice pentru 1906. Cele mai multe dintre echipamente au fost fabricate in SUA, primul livrat fiind o draga pe abur, de 900 CP. In plus, canalul utiliza sisteme de refrigerare uriase pentru a fabrica gheata, motoare electrice de dimensiuni mari pentru operarea pompelor si controalelor la nivelul ecluzelor, fiind vorba de unul dintre primele proiecte in care au fost utilizate motoare electrice si generatoare la scara atat de larga. Statele Unite au cheltuit aproximativ 375 milioane USD (echivalentul a 8,6 miliarde acum), incluzand o investitie de 12 milioane dolari pentru constructia facilitatilor de paza a canalului. Acesta a fost cel mai mare proiect american de inginerie de pana la momentul respectiv. Terminarea canalului a fost sarbatorita printr-o expozitie, timp de doi ani (1915-1916) la San Diego, California. Statele Unite au controlat zona Canalului Panama si apararea acesteia pana in 1977, cand tratatul Torrijos-Carter a prevazut transferul gradual al controlului catre Panama. Din 1979 si pana in 1999, canalul a fost sub administrare dubla, americana si panameza, iar pe 31 decembrie 1999 controlul a fost asumat de catre Panama Canal Authority, o agentie guvernamentala panameza. In prezent, canalul ramane una dintre cele mai importante surse de venituri pentru statul panamez.

Care e traseul?

De la canalul de intrare in Golful Panama (in Pacific), navele parcurg 13,2 km pana la ecluzele Miraflores, pe sub Podul Americilor. Sistemul de ecluze in doua etape Miraflores are o lungime de 1,7 km, cu o inaltime totala de ridicare de 16,5 m la jumatatea fluxului. Urmatoarea etapa este lacul artificial Miraflores, cu o lungime de 1,7 km, la 16,5 m deasupra nivelului marii. Urmeaza ecluza intr-o singura etapa Pedro Miguel, cu o lungime de 1,4 km, cu o inaltime de ridicare de 9,5 m. Trecatoarea Gaillard (Culebra) are o lungime de 12,6 km si este la o altitudine de 26 m deasupra nivelului marii, trecand pe sub podul Centennial. La vest, este raul Chagres, natural, varsandu-se in lacul Gatun. Acesta, lac artificial, poarta navele 24,2 km de-a lungul istmului. Urmeaza ecluzele Gatun, in trei etape, care readuc navele la nivelul marii, un canal de 3,2 m formand traseul pe partea Atlanticului. Limon Bay, un port natural urias, ofera adapost navelor care asteapta sa treaca prin canal. Cele mai mari nave care pot traversa canalul sunt denumite Panamax. O astfel de nava are DWT cuprins intre 65.000-80.000 t, dar incarcatura este limitata la 52.500 t. Cea mai lunga nava care a traversat vreodata canalul a fost San Juan Prospector, un transportor de materiale vrac (minereu si petrol), cu o lungime de 296,57 m. In prezent, se afla in desfasurare un proiect de largire si modernizare a canalului, de dimensiuni impresionante, pe care vi-l vom prezenta intr-unul dintre numerele viitoare.

Raluca MIHAILESCU

raluca.mihailescu@ziuacargo.ro

LĂSAȚI UN MESAJ

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.