Primul mă ducea pe o cursă scurtă, în Municipiul Buzău. Un șofer grăbit i-a tăiat calea (conducea o mașină din gama premium) și atunci s-a pornit… Taximetristul s-a lansat într-o teorie simplă, clară și dezarmantă, care explica starea lamentabilă în care a ajuns societatea românească.
„Eu muncesc zi de zi, de 30 de ani”, spunea el, „și abia am reușit să îmi iau în leasing această mașină” (taxiul era o Dacia Logan, destul de nouă). „Oamenii aceștia, cu mașini scumpe, de unde au câștigat banii?”.
Recunosc că am rămas blocat. Dacă acceptăm faptul că munca reprezintă timp și el a muncit fără întrerupere, consecvent și respectând regulile activității prestate, înseamnă, într-o logică de necontestat, că a câștigat maximul posibil. Cineva care a obținut în această perioadă venituri mai mari… nu poate fi vorba decât despre aspecte reprobabile, imorale sau, poate, chiar ilegale. Practic, majoritatea oamenilor pe care taximetristul îi întâlnea pe stradă erau persoane pe care le suspecta de lucruri rele… pentru că majoritatea conduceau mașini mai scumpe decât a lui.
Al doilea taximetrist mă ducea la un eveniment în București. Mașina lui era tot o Dacia Logan, însă mult mai veche, mai murdară și cu evidente probleme tehnice, judecând după zgomotele alarmante la accelerații, zdrăngăniturile la gropi și scârțâiturile la frâne. Îmi povestea că, pentru el, activitatea de taximetrist este doar un divertisment. Banii îi câștigă din alte surse. Chiar în acea dimineață, intrase pe bursă și, în doar câteva ore, câștigase peste 4.000 de dolari. Evident, discutăm de bursa din New York, nu cea din București.
Fiecare antreprenor încearcă să obțină succesul și, adesea, țintele inițiale sunt prea optimiste. Totodată, ne creăm propriile seturi de reguli și apoi ne agățăm de ele, ca de un colac, care să ne salveze din furtuna stârnită, din senin, în oceanul infinit în care am intrat.
Dar, dacă nu este nici o furtună și lumea în care trăim este o simplă apă curgătoare, adesea foarte liniștită? În aceste condiții, preocuparea principală ar trebui să fie să depistăm direcția de curgere a apei și să vizualizăm malurile. „Furtuna” pe care o simțim este încercarea noastră încăpățânată de a naviga împotriva curentului, iar colacul… nu este de ajutor.
Sigur, poți încerca să fii disruptiv. Dacă îți iese, ai dat lovitură! Însă șansele sunt extrem de mici. Este ca și cum ai inventa ședințele la stomatolog unde nu mai este nevoie să deschizi gura. Sau vizitele la oftalmologie în care stai cu ochii închiși. Dacă îți iese, nu îți vei mai pune niciodată problema clienților, sau a negocierii dificile a tarifelor… Însă, atunci când mă doare o măsea, vreau să rezolv problema și nu am nici cea mai mică idee cum ar putea să lucreze cineva la dinții mei, în timp ce eu țin gura închisă (chiar dacă mă deranjează lucrul acesta). La fel se întâmplă și cu ochii… Aș vrea să îi țin închiși, aș vrea să caut soluții, însă este foarte probabil să îmi petrec toată viața căutând imposibilul.
Ce spuneți de o abordare decentă? Ar putea să ne aducă satisfacții, sau este prea puțin și, mai devreme sau mai târziu, vom ajunge să fim dezamăgiți și descurajați?
O lume întreagă își desfășoară activitatea între cei doi taximetriști. Primul considera că o oră muncită ar trebui să fie la fel pentru toată lumea. Cine muncește mai multe ore, ar trebui să primească mai mult! Acea lume nu mai există (din fericire) și valoarea unui serviciu este calculată mult mai complex decât doar pe baza timpului de muncă. Ține de cerere și ofertă, de concurență, de oportunitate… de dorința clienților de a accesa respectivul produs.
Al doilea taximetrist era, deja, complet detașat. Banii nu mai aveau valoare și, implicit, nici calitatea serviciului prestat. M-am întrebat doar… dacă în doar câteva ore câștiga sume atât de mari, în fiecare zi… de ce nu investea o sumă modestă pentru a-și repara mașina? Măcar pentru siguranța lui, dacă nu a clienților… măcar frânele?
Mi-am dat seama că, deși sunt complet diferiți ca abordare și principii, au ceva în comun. Ambii sunt complet absorbiți de propria persoană. Se străduie să explice oricui îi ascultă că atitudinea lor este cea corectă și că orice altă variantă este incorectă, sau inutilă. Și, evident, ambii sunt dezamăgiți. Șansele lor de reușită în afaceri sunt extrem de mici, însă nu pentru că au ales activitatea greșită, ci pentru că nu ascultă. Să fie atât de simplu? Când ți-ai ascultat un client ultima dată? Ce ai schimbat în urma discuției?
Radu BORCESCU
radu.borcescu@ziuacargo.ro
Împreună mișcăm lucrurile!
