Diplomația românească este sublimă, putem zice, dar lipsește cu desăvârșire…
În aceste zile, în care poți scrie un articol sau un comentariu o dată pe oră (inclusiv noaptea, după cum se știe…), fără să pierzi câtuși de puțin din actualitate, există riscul ca, la ora ieșirii din tipar a revistei, să scrii despre niște conflicte de mult încheiate și să pici taman la ora de plată a polițelor, acolo unde un jurnalist dedicat transporturilor are colegi de investigație mult mai calificați decât el. Așa că m-am refugiat în două titluri plagiato-adaptate; primul, după un banc de pe vremea lui nea’ Nicu, iar celălalt ieșit din penița marelui Caragiale, ambele – bancul și nenea Iancu – incredibil de actuale și în societatea românească de azi.
I-am auzit pe toți, în aceste zile: pe sutele de mii de oameni ieșiți în stradă, cu o demnitate care face cinste acestei țări, pe cei care lătrau fără prea mare conținut, ca să-și apere pielea și averile cu ordonanțe aberante și jignitoare, dar și pe cei din afara țării, politicienii de pretutindeni și ambasadorii tuturor țărilor importante cărora le pasă de România și de Europa. O singură voce a tăcut chitic, conștientă – sper! – că nu are nici pregătirea și nici dezlegarea să reprezinte România la catedrele de politică din afară: domnul ministru de externe.
De ce tace diplomația românească? Domnul Meleșcanu nu a fost văzut nici la televizor, și nici la vreo cancelarie mai de soi, din proprie inițiativă. Oare, în acel moment când România era prezentă pe toate ecranele televizoarelor din Europa, și nu numai, guvernul României nu avea nimic de spus aliaților politici, militari și economici, lăsând, ca unic ambasador, strada? Din nefericire, este o situație valabilă nu de ieri, ci din ultimele decenii, de fiecare dată când, la noi sau în lumea care ne privește, s-au întâmplat evenimente importante.
Tradiția diplomației românești…
Dacă am avut tupeul să pun un banc ceaușist ca titlu de articol, hai să începem cu însăși acea perioadă. România a avut o tradiție în diplomația de calitate. Să ne aducem aminte de anii ’60, când juca un rol de excepție în aplanarea conflictului dintre Israel și statele arabe din regiune! Să nu uităm că faimoasa înțelegere de la Camp David, reședința de vacanță a Președintelui Statelor Unite, unde s-au pus bazele Tratatului de pace între Egipt și Israel, a fost, nu în ultimul rând, o inițiativă românească. Tot România a fost și prima care a lansat ideea existenței a două state independente în regiune, Israel și Palestina. Să ne amintim și de excelentele relații dintre România și Siria, care, necultivate diplomatic de generațiile mai noi, s-au pierdut într-un conflict ruso-american, ce ar fi avut o mare nevoie de un consultant străin, care să poată transporta în taină, de la unul la altul, vorbele ce nu pot fi rostite de la o tribună.
… și ocaziile pierdute
Veți spune: „de ce naiba se mai întoarce omul asta la vremuri de mult apuse?” Perfect, hai să ne uităm la prezentul mai apropiat! Unde a fost ministrul de externe atunci când ambasadorul american de la Chișinău a numit unirea României cu Moldova ca fiind ireala și de neurmărit? Și apropierea frățească dintre Moscova și Chișinău, demonstrată atât de perfid cu harta „Moldovei Mari”, făcută cadou de Putin domnului Dodon, a fost comentată, mai în râs, mai în serios, doar de media românească. Nimic de la externe!
Dar poate că nici asta nu mai interesează prea mult. Atunci, ce facem cu zilele noastre? Jurământul de credință (slavă Domnului!) făcut americanilor și instalării acestora, cu pușcă cu tot, la Deveselu sau prin alte părți, a tăiat și ultima legătură cu rușii care, prin Moldova, au ajuns din nou la Prut. O discretă diplomație, cu semnale ceva mai distincte către Moscova, ar fi putut, poate, servi și rușilor în dialogul cu vechea, dar, mai ales, și cu noua administrație de la Washington. Poziția noastră geografică, dar și interesele majore economice – în special în domeniul energiei – ar fi fost benefică unui dialog care acum se poartă la Budapesta. După ce a devenit clar că Putin și Trump calcă, la un interval de numai două săptămâni, pe covorul roșu întins de președintele Orban în capitala maghiară, este limpede pentru toată lumea că diplomația transatlantică are un nou sediu acolo. Și ne mai miră, în acest context, că numitul domn Orban, cu mușchii umflați de dopingul ruso-american care, oricum, de o vreme, semnalizează puternic la dreapta, dar cotește, pe șest, la stânga, lansează, prin intermediul credincioșilor săi din Ținutul Secuiesc, tocmai acum, noi propuneri legislative către noul Parlament din București? Prea multe „întâmplări” pentru amuțita diplomație românească ieșită la pensie, așa cum i-ar sta bine și venerabilului ministru ce ocupă, actualmente, scaunul respectiv.
E timpul – cu stimă și respect pentru toți cei din jurul nostru, dar și cu ceva mândrie pentru propriile virtuți – să ridicăm puțin nasul peste marginea farfuriei din care ne sorbim ciorba. Istoria noastră e plină de diplomați de mare valoare și sunt absolut sigur că, și în generația de după 1989, se găsesc asemenea talente.
Dar, tocmai pentru că au valoare și talent, nu sunt gata să-și vândă aceste calități unui partid politic cu șanse la putere în România, unde lupta se dă, în continuare, împotriva trâmbițărilor ante și post-electorale, pentru influență, putere și, mai ales, bani. Or, din diplomație nu se câștigă nici un leu, ci doar o strângere de mână în spatele unui cortine, atunci când încă un conflict s-a rezolvat fără gloanțe. Dar, oare, mai interesează pe cineva, astăzi, în România, așa ceva?
Dan SCHNICK
dan.schnick@ziuacargo.ro
