Sandra avea 7 ani. Era primul Crăciun pe care îl petreceam singuri și încercam din răsputeri să fiu și tată și mamă în același timp. M-am dus să o iau de la școală, acolo unde copiii au sărbătorit Crăciunul.
Ținea în mânuță un pachețel cu o jucărie și ceva dulciuri primite de la Moș Crăciun, despre care avea o mare bănuială că era directorul școlii, deghizat fraudulos în ființa pe care o aștepta de un an de zile. Iar mintea ei, aflată pe drumul dintre poveste și viață, încerca să găsească răspunsuri la tot ceea ce nu se mai potrivea cu istorioarele de la grădiniță. Întrebarea ei m-a șocat puțin și m-a pus într-o încurcătură delicată:
„Tată, cine a inventat Crăciunul?”
Mi-au trebuit câteva minute să mă adun și să pregătesc un răspuns pe care nu numai să-l înțeleagă, dar care să nu contravină nici poveștilor pe care le auzise la școală, la ora de religie, sau – recunosc – în rarele ocazii când mergeam împreună la biserică.
„Știi, Sandra, nu este foarte ușor să înțelegi Crăciunul. Am să-ți spun o poveste despre care nu știu dacă este adevărată sau nu, dar te va face să înțelegi de ce sărbătoresc oamenii Crăciunul. Într-o zi, Tatăl Nostru, Dumnezeu, văzând că ființele create de El, oamenii, se găsesc într-o situație gravă, din cauza păcatelor care se înmulțeau continuu și forțelor răului ce deveneau din ce în ce mai puternice, a luat o hotărâre: a chemat de urgență întreaga lume cerească la o întrunire și le-a spus:
«Mi-am făcut un plan cum să ajut biata omenire să mai reducă din povara păcatelor pe care le-a adunat și care i-au pocit caracterele. Dar pentru a realiza asta, am nevoie de ajutor. Cine dintre voi este gata să ducă la bun sfârșit acest plan gândit de mine?»
Printre nesfârșitele rânduri de îngeri și alte ființe ale raiului se auzi un murmur de șoapte si un foșnet discret. Nimeni nu voia și nici nu putea să refuze o asemenea rugăminte, așa că toate mâinile au fost ridicate și se auzi, parcă, într-un singur glas:
«Doamne, sunt aici, trimite-mă pe mine!»
Și atunci Dumnezeu le-a spus:
«Trebuie să știți că această misiune va cere și nenumărate sacrificii. Cel care o va duce la îndeplinire trebuie să renunțe la statutul cel nobil pe care-l are aici, în rai, va lăsa aici și aripioarele de îngeraș, și puterea fără de limită, dar și starea permanentă de fericire în care se află și va trebui să coboare pe pământ și să se nască în trupul unui bebeluș, în corpul atât de limitat al unui pământean de rând și sărac.»
Entuziasmul începu să dispară încet, încet și din ce în ce mai multe mâini au coborât, rușinate, înapoi. Dar Domnul nu s-a oprit aici:
«Dar asta nu va fi totul, nu va fi de ajuns să părăsiți raiul, să coborâți pe pământ și să vă nașteți într-un simplu grajd, va fi nevoie și să suferiți pentru omenire!»
Auzind toate astea, frica i-a pătruns pe toți și o singură mână a rămas ridicată, cea a favoritului Domnului:
«Tată, trimite-mă pe mine! Eu o voi face!»
«Fiule», se auzi deodată vocea grava a lui Dumnezeu, «ce este mai greu de abia de atunci încolo va începe. Va trebui să porți pe umerii tăi păcatele întregii omeniri, va trebui să suferi pentru ei toți și, țintuit pe o cruce, va trebui să suporți suplicii insuportabile pentru un om. De unde îți vei lua puterea de îndurare atunci? În acea clipă și EU te voi părăsi și te voi lăsa singur în durerea ta, iar între noi va interveni o despărțire veșnică, pentru că tu va trebui, de acum încolo, să te îngrijești numai de oameni!»
«Voi lua forța de care am nevoie din dragostea pentru oamenii săraci cu care m-ai acoperit, în leagăn, chiar TU!» spuse ISUS (pentru ca așa îl chema pe îngerul favorit al lui Dumnezeu). «Și tot TU m-ai învățat să îi iubesc pe toți, chiar de sunt buni sau răi, bogați sau săraci, copii sau bătrâni!»
Am observat că Sandra avea deja o lacrimă în ochișorii ei când m-a întrebat: „Înseamnă că și pe mine mă iubește ISUS așa de mult?”
Am luat-o în brațe și nu i-am mai răspuns. Am știut că răspunsurile i le va da viața și că multe din alte și alte întrebări pe care le va pune vor rămâne fără un răspuns din partea oamenilor. Va înțelege că nu biserica înseamnă Dumnezeu, că nu rugăciunile ne aduc fericirea, ci faptele bune pe care le facem fără să așteptăm o recompensă, că adevărata fericire o simți când dai, și nu atunci când primești.
Acum, în preajma sărbătorilor de Crăciun, este, poate, timpul să oprim puțin calculatorul plin de cifre și să scriem și noi, la rândul nostru, o poveste despre cum ne-a apărut Crăciunul în suflet și cât de mult sau cât de puțin îl mai ținem în noi pe acel înger trimis pe pământ să ne facă buni, cel puțin pentru câteva zile. De-a lungul celor multe secole de când – imediat după nașterea lui ISUS – am început să numărăm din nou zilele, am purtat în numele lui războaie, am omorât și jefuit. Noi, creștinii, în timpul cruciadelor, ei, musulmanii, în vremurile mai recente. Suntem, azi, în stare să aterizam pe Lună, să vindecăm majoritatea bolilor, să vorbim fără fir în jurul globului și să transmitem imagini filmate de pe alte planete. Dar am uitat să fim buni, să iertăm păcatele celuilalt și să ne iubim.
Poveștile amintite mai sus se spun în fața bradului împodobit, pe care l-am ales ca simbolul acestei sărbători, al tihnei, al liniștii și al dragostei și în jurul căruia ne adunăm cu familia și cu cei apropiați. Nu toți pot fi și cu trupul lângă noi. Sunt cei plecați cu serviciul, șoferi de camion, de autobuz, mecanici de tren sau piloți de avion. Sunt militari care și de Crăciun vor ține pușca în mână, cu gândul acasă, dorindu-și să nu fie nevoiți să apese pe trăgaci. Sunt bolnavi în spitale și bătrâni în aziluri. Și sunt și copii orfani, sau alții, părăsiți de părinți pentru un ban modest, fără de care nu pot supraviețui.
Tuturor le datoram gândurile noastre bune.
Împreună cu minunații mei prieteni din redacție, vă doresc tuturor să găsiți această liniște, să aveți sărbători fericite alături de cei dragi și alături de gândurile tuturor celor care ar dori, dar nu pot să fie cu noi. Voi continua să scriu și în anul care vine, despre oameni și fapte. Despre oameni dragi, dar și despre cei pe care nu-i pot iubi încă. Știu, sunt uneori un rebel al condeiului, dar voi învăța și eu, precum în povestea inventată tot de mine, să fiu mâine mai bun decât am fost ieri, și mai puțin bun decât în zilele ce vor veni.
Sărbători fericite!
Dan SCHNICK
dan.schnick@ziuacargo.ro
