Pe Marian îl cunosc de peste zece ani. Și a fost unul dintre primii șoferi români care au lucrat pentru firme de transport din Vest. A schimbat multe firme între timp… deşi banii câştigaţi erau întotdeauna mult mai mulţi decât ar fi putut obţine la o firmă românească, nu reuşea să găsească angajatorul dorit.
Chiar şi în străinătate a continuat să dezvolte senzaţia de nemulţumire faţă de patronii români, şi chiar faţă de români în general. Această repulsie a fost confirmată în nenumărate rânduri de şoferii români întâlniţi prin parcări, care îi povesteau despre condiţiile dure în care lucrau, deşi primeau un salariu foarte mic şi, de multe ori, şi acesta cu mare întârziere. A observat, pe de altă parte, şi lipsa de profesionalism a multor conducători auto, atât din punct de vedere al cunoaşterii legislaţiei, cât şi a abilităţilor practice şi, bineînţeles, a văzut furturile de motorină şi de marfă, violenţa şi beţiile… Nu de puţine ori s-a ferit să oprească prin parcări pentru că a văzut camioane cu numere de România. Iar la firmele pentru care a lucrat în străinătate, de fiecare dată când au apărut şi alţi români, situaţia s-a degradat, indiferent dacă era vorba de şoferi sau dispeceri.
După multe căutări, a găsit o firmă mică, având aproximativ 30 de camioane, care a reuşit cumva să rămână stabilă din punct de vedere financiar în ciuda asaltului esticilor. A aşteptat mult până l-a convins pe patronul firmei să îi acorde o şansă. Acum, este singurul român care lucrează acolo, câştigă în jur de 2.000 de euro pe lună şi lucrurile par să meargă bine. Este trimis în curse lungi, între diferite ţări europene şi este foarte mândru de aparenta încredere pe care proprietarul firmei i-o acordă. Îl sună rar şi doar atunci când apare ceva important sau marfa transportată este extrem de scumpă – de fiecare dată se interesează dacă Marian este bine. În rest, comunicarea se realizează prin mesaje, cu ajutorul echipamentelor instalate la bordul camionului. Marian îmi povesteşte cu plăcere despre momentele în care ajunge la garaj. Patronul vine printre şoferi şi îi întreabă dacă totul este OK. Nu pierde ocazia de a spune ce băiat bun este Marian şi a-l felicita pentru încă o cursă efectuată cu succes. Marian îmi subliniază de fiecare dată că o asemenea atmosferă nu o poţi întâlni într-o firmă românească.
Mă gândesc uneori la povestea lui Marian. Într-un fel, reprezintă maximul pe care îl poate atinge un şofer român – o slujbă bine plătită, respectată şi apreciată de către angajator. Pe de altă parte însă, neajunsul distanţei faţă de casă, perioadele scurte petrecute alături de familie, viaţa în cabina camionului sunt aspecte care nu pot fi evitate, împreună cu tot ce aduc acestea.
De fiecare dată când a căutat un nou loc de muncă, Marian s-a interesat cât a putut de bine despre firma vizată, iar salariul a reprezentat principalul argument, însă atunci când a decis să plece, acest lucru a fost întotdeauna legat de lipsa de respect resimţită, de condiţiile injuste la care era supus în comparaţie cu alţi şoferi, colegi la acea firmă, de senzaţia că este umilit. Într-un fel, plecarea lui reprezenta un act de revoltă. I s-a întâmplat chiar să abandoneze camionul, lăsând toate actele în cabină. Cheile le-a trimis la sediul firmei.
Astăzi, transportatorii se afundă tot mai adânc în criza lipsei şoferilor, iar răspunsul este unanim – asigurarea unor venituri mai mari. Cine plăteşte mai mult are şoferi, cine nu…
Interesant este faptul că presiunea exercitată de angajatorii străini este tot mai mare şi nu lipsită de succes.
În cazul acestui subiect nu cred că pot fi formulate concluzii clare şi, în mod cert, este periculos să arăţi cu degetul spre un vinovat.
Totuşi, aşa cum arată lucrurile, cred că putem accepta cu toţii că principalele victime sunt conducătorii auto.
Aflu de la multe firme că au instaurat regula ca, odată plecat, un şofer să nu mai fie primit înapoi niciodată. Adică, după ce au plecat în căutarea legitimă a unei vieţi mai bune, însă au descoperit că este mult mai rău, încearcă să se întoarcă, iar uşa li se trânteşte în faţă.
Poate o abordare mai creştinească, precum în pilda fiului risipitor, ar fi mai potrivită? Și mă întreb, de ce ar fi greşit să îi întrebi din când în când dacă totul este OK?
Radu BORCESCU
radu.borcescu@ziuacargo.ro
Împreună mişcăm lucrurile!
