Transportul public pe litoral

Știți cum auziți, peste tot, de dezvoltare și optimizare și setarea de noi standarde ale calității? E frumos în prezentări și conferințe să se tot mestece aceste cuvinte, totul sună bine, ai crede că suntem pe drumul cel bun. Doar că nu trăim în realitatea sălilor de conferințe.

Probleme apar după ce dai jos costumul și badge-ul pe care le-ai avut în timpul evenimentului. Atunci când îmbraci haina de turist și ajungi să iei contact cu lumea reală, când vezi exact ce înseamnă piața de transport persoane. E drept, nu aveam impresia că e lapte și miere, dar te-ai aștepta ca, în 2019, pe litoral, în plin sezon, nivelul să fie altul.

Situația întâlnită a fost una pe care locuitorii din Năvodari o înfruntă în mod normal, atunci când trebuie să se deplaseze folosind una dintre liniile regulate, dedicate, ce leagă Năvodariul de Mamaia și Constanța. Și retur.

Linia 23

Am ajuns la mare, în Mamaia, cu mașina personală, dar, pentru deplasările locale, am ales să apelez la transportul public local. Cazarea a fost în zona cuprinsă între stațiunea Mamaia și Năvodari, la un complex destul de cunoscut, „La Scoica Land”, iar, de acolo, am dorit să ajungem în centrul stațiunii, la Cazino Mamaia.

Am întrebat la recepția complexului care sunt variantele de transport public existente, iar domnișoara de acolo ne-a spus că, la șoseaua principală (bd. Mamaia Nord), putem lua autobuzul sau microbuzul, deși nu era niciun indicator de stație. Sau poate era bine ascuns. Autobuzul la care făcea recepționera referire era un „bunic al tehnologiei”, ceva de prin anii ’80, maxim. Pe ideea de RATĂ, dacă știți la ce mă refer.

Niște dărăpănături, pe scurt. Cel puțin, văzute din afară, aceasta este impresia. Totuși, am fost privați de o experiență live cu autobuzul, pentru că am auzit pe ceilalți oameni care așteptau că microbuzul este ceea ce căutam noi. După aproximativ 10 minute de așteptare, în zare apare un microbuz al liniei 23, operat de către compania Grup Media Sud (GMS).

Lăsăm întâi să coboare două persoane, întrebăm dacă ajunge la Cazinoul din Mamaia, șoferul dă din cap a „dacă acolo vreți, acolo vă las” și ne-am urcat, sub privirile unei doamne care ne spunea parcă „unde vă mai suiți și voi, nu vedeți câți suntem?”.

Toate locurile pe scaune ocupate, oameni în picioare, valize și sacoșe de rafie, pentru că, pe lângă turiști, sunt și navetiști pe această rută. După ce am urcat treptele, ne-am oprit, pentru că nu se mai putea avansa. Luasem, practic, locul celor ce au coborât. Altfel nu era loc nici să ne urcăm. Oamenii pe care-i credeam gata să coboare la prima stație, de fapt, așa călătoreau.

Atunci am înțeles, mai exact, expresia facială a doamnei călătoare ce ne-a întâmpinat la urcare, pe scară. Dânsa acolo călătorea, alături de soț. Pe scară. Prietena mea a urcat prima și eu al doilea, apoi m-am întors cu spatele la ea și mă uitam cumva spre parbriz, dar cocoșat, ca sa pot vedea șoseaua, să știu unde să cer să oprească.

În această poziție am stat toată cursa. Am estimat că mai mult de 15 minute nu ar trebui să dureze. Șoferul, un personaj multitasking, era „in charge” atât de volan cât și de borseta cu bani, unde stoca încasările și de unde oferea restul. Nu bilet. Restul doar. Am vrut să evit să-l deranjez și i-am achitat cu bani ficși, la plecare. Mi-am luat ochii de „instrumentul fiscal” pentru că alte instrumente mi-au atras atenția. Cele de bord. Toate aprinse. Toate!

Martorii de plăcuțe de frână, de ulei, de temperatură… tot-tot! Șoferul, un domn… nimeni nu poate fi învinuit de transpirație în aceste condiții de călătorie. Doar mesajele de eroare din bord păreau să îl lase rece. Oricum, a fost atent, a mers încet și prevăzător, deși cred că asta a fost urmarea faptului că mașina troncănea și bătea la orice metru parcurs.

Iar când dădea de speed-bump-uri… riscul dezintegrării părea iminent. (Nu exista suspensia. Fier pe fier.) Doar caroseria mai aducea aminte de un Mercedes, atât. La orice rotire de volan, frânare, schimbare de viteză, aveai senzația că urmează să se rupă ceva, osia, cardanul, planetara, fuzetele… mașina în două, pe scurt.

Scârbit de condiții, de miros, de nivelul mare de risc de accident, am decis să coborâm mai repede decât ne-am propus, cu o „stație” mai devreme. Am achitat cei 12 lei, pentru 2 persoane, pe care-i aveam pregătiți încă de după urcare, și am încheiat aventura.

Știți ce scrie pe site-ul companiei legat de linia 23? „Totul pentru ca toți călătorii să poată ajunge la destinație în siguranță și fără ca microbuzele să fie aglomerate.”

Lumea reală

Nu știu cum stă treaba în județul Constanța, care este legislația acolo sau cine are grijă ca legea să fie respectată. Sunt convins că nimeni. Companiile ce folosesc asemenea mașini, care transportă călători mai mulți decât ar trebui, cu mașini insalubre și care, cu siguranță, nu trec, în vecii vecilor, ITP decât cu șpagă,… ele cum au voie să își desfășoare activitatea?! Cine licențiază aceste companii? Cine permite acestor sicrie umblătoare să circule? Aloooooo?! Se aude?

Dacă nu v-a plăcut relatarea… putem oricând să mergem la oricare dintre conferințele pe teme de transport, unde-s prezenți cu toții, transportatori și autorități, și să auzim care sunt trendurile din transport sau despre optimizări și implementări și standarde de calitate. Ca să fim la curent cu lumea reală.

Am înțeles necesitatea prelungirii valabilității licențelor „județene” și „interjudețene”. Astfel, multe firme au scăpat de faliment, însă, când vezi așa ceva… te întrebi dacă a meritat.

Alexandru STOIAN

alexandru.stoian@ziuacargo.ro