În ediția trecută a revistei, am pătruns în legendarul Vietnam. După ce ne-am făcut o primă impresie despre Capitala Hanoi și spre faimosul trafic rutier local, acum, ne continuăm călătoria în cultura vietnameză.
Modul de viață numit „scuter” te duce la un alt mod de viață al vietnamezilor: „street food”. Unele țări asiatice permit pregătirea și vânzarea mâncării gătite peste tot în oraș, altele au zone sau străzi delimitate, unde se poate practica acest tip de comerț. În Vietnam, mai cu seamă în Hanoi, street food-ul este prezent peste tot în oraș: începând cu cei care storc fructe și vând sucuri sau smoothie, până la cei care gătesc celebra supă tradițională Phở, cu carne de vită (phở bò) sau cu carne de pui (phở gà), prepară sandwich-urile bánh mì sau încing grătarul cu frigărui sau pește, toți formează un sistem de alimentație și socializare locală care întregește tabloul pitoresc al orașului.
Mâncarea gătită pe stradă este o experiență autentică vietnameză.
Dimineața, vezi elevi, studenți, funcționari și corporatiști care fie își beau cafeaua, fie mănâncă micul dejun, stând pe niște taburete mici de plastic, precum scăunelele pe care le au, la noi, copiii, la grădiniță. Aceeași imagine o vezi toată ziua, cu vârfuri la prânz și, mai ales, seara. Mirosul de mâncare gătită, al condimentelor folosite, în abundență, în bucătăria locală și zumzetul consumatorilor care își povestesc diverse este continuu. Totul se întâmplă acolo, de dimineața până seara, pe trotuare, la vedere: se curăță legume, fructe, se tranșează carne, fructe de mare, pește, se fierbe, se amestecă în oale, se servește, se spală vesela, se varsă apă la bordură etc. Este un mod de alimentație publică, specific asiatic, ce permite oamenilor de rând să poată mânca, ieftin și rapid, în oraș.
Standardele de igienă ale fiecăruia îl vor determina să opteze sau nu pentru o astfel de savoare. Eu recunosc că nu am avut acest curaj, probabil poate și datorită faptului că puteam încerca mâncărurile tradiționale la hotel. Totuși, o excepție am făcut, lăsându-mă convins de rating-ul bun dat pe net unui local din Old Quarter care face sandwich-uri bánh mì, frecventat de foarte mulți turiști occidentali și care a trecut și vizual testul curățeniei. Bánh mì este o demi-baghetă (o moștenire culinară de la coloniștii francezi, dar mult mai aerată decât bagheta franțuzească) tăiată pe lung și umplută cu carne la alegere, pate sau pește, multe legume și garnisită cu tot felul de condimente locale, printre care nelipsitul coriandru proaspăt.
Cultura cafelei este o altă surpriză, în Vietnam, și, oricât de curios pare, Vietnam este al doilea cel mai mare producător mondial de cafea, după Brazilia, aici pretându-se mai bine cultura cafelei robusta. Cafeaua a fost adusă de coloniștii francezi, însă producția a explodat abia după plecarea francezilor, în a doua jumătate a secolului XX. Astăzi, Vietnam a ridicat cafeaua la nivel de cultură, cafenelele întrecându-se în arta preparării, oferind o varietate mare, de la cafeaua neagră vietnameză, la celebra egg coffee (Cà Phê Trứng): când am comandat, la Hanoi, egg coffee, lângă ceașcă, pe farfuriuță, am primit și instrucțiuni scrise, în engleză, cu cele 2 moduri de a savura această băutură, care constă într-o spumă groasă în partea superioară, făcută din gălbenuș bătut cu lapte condensat și zahăr, și o gură de cafea, tare și amară, în partea inferioară, pe fundul ceștii; desigur, le poți savura separat, succesiv, să te bucuri de o parte dulce și una amară, sau le poți amesteca de la început. Ai putea spune că bei Tiramisu.
Hanoi este o mare metropolă, râuri de scutere și mașini care curg continuu, bulevarde largi, cu clădiri prăfuite, cu spații verzi și lacuri, o vegetație abundentă, și totuși senzația cu care am plecat de acolo a fost una a unui oraș șters, gri, poluat, a unui oraș străin, nepus în valoare pe cât ar merita, rămas undeva în urmă, ținut în frânghii de tradiții seculare, învăluit de un cer cenușiu, plin de praf și fum, care nu îi permit soarelui să-i lumineze frumusețea.
Orașul Ho Chi Minh
Ho Chi Minh City, #HCMC pentru generația Instagram, sau eternul Saigon. Se zice că, în 1976, când i-a fost schimbat numele în orașul Ho Chi Minh, s-ar fi avut în vedere umilirea orașului care rămăsese ultima redută în lupta pentru reîntregirea Vietnamului, iar Saigon era sinonim fie cu rezistența anti-comunistă, fie cu trecutul colonial francez sau imperialismul american.
Imediat ce părăsești aeroportul, venind de la Hanoi, constați că ți-ai recăpătat vederea, că imaginile încețoșate cu care te obișnuiseși la Hanoi au dispărut: dintr-odată, vezi totul clar, culorile nu mai sunt pale. E ca și cum ai schimba un televizor alb-negru, cu unul color.
Saigon este o combinație unică de trecut colonial și modernism asiatic.
Saigon este un oraș care te cucerește imediat, ca și cum te-ar întreba, în primele momente, dacă nu vrei să deveniți prieteni. Nu trebuie decât să te plimbi prin District 1 și vei deveni personajul unui film, care te duce printr-un oraș asiatic modern, unde, la fiecare colt, ți se va deschide o ușă a trecutului său, teleportându-te fie în nostalgia epocii coloniale, fie în atmosfera comandamentului de război staționat în Saigon. Poți fi personajul anilor ’20-’30 ai secolului trecut, să te plimbi pe lângă clădiri coloniale – simbol al exploatării bogățiilor locului, să savurezi o băutură în bătaia aerului cald, circulat de ventilatorul din tavan, la cafeneaua de lângă Catedrala Notre-Dame, să pășești pe mozaicul colorat la Poștei Centrale, de unde să trimiți o carte poștală, sau să iei cina pe terasa celebrului Saigon Continental, după ce ieși de la Operă. Poți juca, însă, și rolul în filmul de război, văzând lupta pe viață și pe moarte a luptătorilor Viet Cong și a soldaților americani, la Palatul Prezidențial, sau direct pe câmpul de război, la War Remnants Museum. Când închizi ușile trecutului, ajungi în prezent, într-un oraș modern, cu zgârie-nori și high-tech, care a dus până și secera și ciocanul comunismului în era digitală a secolului 21. Ho Chi Minh City este Saigon, orașul care trăiește atât prezentul modern, cât și istoria sa dramatică recentă.
Nu-l poți compara cu tradiționalistul Hanoi, ai putea zice, liniștit, că ești în altă țară; de fapt, pentru dimensiunile noastre europene, ar fi perfect posibil, având în vedere că distanța de la Hanoi la Saigon este mai mare decât distanța de la București la Berlin. Aici, s-a păstrat ceva din atmosfera occidentală lăsata de francezi și americani, cu toate că ceea ce șochează în Vietnam, și cu atât mai mult la Saigon, unde prezența francezilor a fost continuă până în 1975, este lipsa oricărei prezențe franceze contemporane: începând cu necunoașterea limbii franceze de către localnici, până la lipsa a orice poate fi franțuzesc. Tot ce a mai rămas sunt frumoasele clădiri coloniale, construite acum mai bine de 100 de ani, care reprezintă, astăzi, obiectivele turistice principale. Ruptura se pare că a fost definitivă.
Simbolurile socialiste întâlnite la Hanoi, pe panouri de carton și pânză, lipsesc, în Saigon, însă sunt prezente pe ecranele luminoase ale zgârie-norilor, alături de alte reclame comerciale. Nu mi-aș fi închipuit vreodată că Partidul Comunist își va „atârna” secera și ciocanul în format LED, pe ecranele luminoase ale zgârie-norilor, alături de reclame ale armatei populare și ale produselor de larg consum. Ho Chi Minh are o statuie care veghează în fața Consiliul Popular al Orașului (vechea clădire colonială a Primăriei), și cu asta s-au cam terminat simbolurile comuniste. Cel puțin ca turist, nu simți că ești într-o țară cu partid unic. Nu știu cum percepe populația orașului și în ce măsură Partidul intervine în viața cotidiană. Ceea ce, însă, simți, în Saigon, este umbra și durerea războiului, încheiat acum aproape 50 de ani.
Urcarea la Căderea Saigonului
Saigon era menționat des în relatările despre Războiul din Vietnam, în copilăria mea. Știu că, la terminarea războiului, m-a speriat foarte mult termenul de „Căderea Saigonului”. Nu înțelegeam eu prea bine cum este să cadă un oraș.
Trei fotografii definitorii rămân în memoria colectivă, despre Războiul din Vietnam.
Și astăzi, daca mă gândesc la Războiul din Vietnam, gândul meu merge către 3 fotografii care, probabil, la vremea aceea, m-au marcat, producându-mi teamă:
1. Fetița arsă cu napalm, care aleargă, goală, pe șosea, în fața unor soldați („Napalm Girl” – pentru care jurnalistul Nick Ut a primit Premiul Pulitzer).
2. Șeful poliției din Vietnamul de Sud executa, pe stradă, un prizonier Việt Cộng, ținându-i pistolul la tâmplă.
3. „Căderea Saigonului”, surprinzând acoperișul unui bloc unde mai multe persoane sunt cățărate pe o scară, așteptând să urce într-un elicopter american. La orice căutare pe Google „fall of Saigon”, îți va apărea această fotografie.
Astfel, am început să caut povestea acestei ultime fotografii; ea fost făcută în ziua Căderii Saigonului, pe 29 aprilie 1975, de fotoreporterul olandez Hubert van Es. Operațiunea de evacuare – Frequent Wind – se petrecea la nr. 22 al străzii Gia Long, din Saigon, o clădire numită atunci Pittman Appartments și unde locuiau agenți guvernamentali americani USAID, iar, la ultimul etaj, adjunctul stației CIA din Saigon. Era ultima misiune de evacuare din Saigon, iar dintre cei care așteptau pe acoperiș elicopterul cu o capacitate de 8 locuri au putut pleca maxim 12-14, restul rămânând în fața trupelor comuniste, care intraseră deja în oraș. Un al doilea elicopter nu a mai ajuns niciodată.
Vizitarea acoperișului istoric al evacuării a fost o experiență emoționantă.
Locul acestei povești dramatice nu este indicat în vreun ghid local, nici nu este promovat oficial, însă, cunoscând poza din copilărie, mi-am propus să caut, în vacanța mea, acest loc. Niciodată nu mă gândisem să ajung în Vietnam, cu atât mai puțin în Saigon, sau chiar să vad locul ăsta plin de dramatism, imortalizat de corespondentul UPI. Așa că am început să caut strada, care, între timp, și-a schimbat numele, apoi, pe YouTube și pe Instagram am văzut că mai fuseseră curioși interesați de locație și așa am aflat cum să procedez, pentru a ne permite și nouă accesul pe acoperiș. Astfel că, în ultima zi a sejurului, mai aveam un obiectiv important de vizitat: să ne urcam pe acoperișul unui bloc din Saigon – ceea ce, sigur, suna cel puțin bizar, recunosc.
Astăzi, clădirea adăpostește birouri, iar jos, la parter, este o recepție și un portar; ne-am dus direct al el, i-am întins telefonul pe care salvasem traducerea în vietnameză, că dorim să facem o poză la etajul 9. Pentru că știam prețul de pe Instagram, i-am pus cei 200.000 dong pregătiți direct în mână, până să vină el cu altă propunere și… da, a funcționat! Portarul mi-a strâns mâna mulțumit, apoi ne-a băgat în lift și așa am ajuns sus pe celebrul acoperiș istoric. Eram singuri acolo, în locul care mă fascinase și speriase, deopotrivă. Simbolul retragerii americane din Vietnam, ultima misiune americană acolo, momentele disperate ale unei operațiuni de evacuare la limită… și, acum, eram în acel loc, încercând să ne imaginăm clipele de coșmar trăite de zecile de oameni disperați, care așteptau evacuarea. M-am urcat și pe scara care era sprijinită de casa liftului, uitând că am rău de înălțime. Chiar nu mă gândisem vreodată că voi ajunge aici. Pentru mine, acele minute petrecute acolo sus, pe acoperișul blocului din Gia Long 22, au fost, cu siguranță cea mai palpitantă trăire din această excursie.
Vietnam este o destinație care merită explorată.
La plecare, pe aeroport, așteptând îmbarcarea spre casă, aveam o părere de rău că nu am văzut și nu am experimentat decât o foarte mică parte dintr-un Vietnam surprinzător. Pot spune că am fost la o degustare de Vietnam și că aș avea nevoie de cel puțin o lună să simt cu adevărat această țară. Am descoperit o țară diferită, cuceritoare, o țară încercată de o istorie zbuciumată, o țară în plină dezvoltare economică, o țară deloc săracă, chiar dacă populația trăiește modest; o țară în care am văzut comunismul de secol XXI, cu mari investiții private și o țară care – din nou, în mod surprinzător – l-a transformat pe marele înfrânt al războiului lor de eliberare națională, Statele Unite ale Americii, în cel mai mare partener comercial al său.
Andrei DOROBANȚU
