Cum s-a născut Vietnamul nostru?
Breaza, Valea Prahovei, vara trecuta. Terasa din spatele casei, la umbra pădurii ce se întindea în sus spre deal, era locul ideal de povești, după o masă copioasă, oferită de prietenii noștri, Sandra și Cristi, care ne invitaseră să ne răcorim puțin de căldura toridă din București.
Ajunsesem să vorbim despre concediile noastre, de planuri pentru viitor. Ei, iremediabil iubitori de Franța, adevărați connaiseurs ai acestei țări, în căutarea eternă a unui colțișor nedescoperit de Franța… noi, exploratori de tărâmuri asiatice și africane.
„Dorina și Valentin vor să meargă în Vietnam”, spuse Sandra, „dar nu vor singuri și ne-au întrebat dacă nu vrem să mergem împreună; însă noi nu zburăm așa departe. Nu vreți să mergeți voi?”
„Nu vreau în Vietnam, ce o să facem noi în Vietnam?”, a fost primul meu gând. Vietnam este o țară comunistă, asiatică, iar eu nu am amintiri prea plăcute despre comunism. După ’89, am evitat obsesiv să fac concedii în foste țări socialiste, pentru că nu voiam să văd lucruri care să îmi aducă aminte de acele vremuri. Îmi sunt suficiente cartierele de blocuri socialiste din București. Recunosc că, pe moment, nu-mi veneau în minte multe lucruri despre Vietnam: Războiul din Vietnam, Ho Chi Minh, pe care mai degrabă îl identificam cu un bulevard din Drumul Taberei, și jocul de cărți Păcălici, din copilărie, unde trebuia să împerechezi „Vietnamez” cu „Vietnameză”. Cam atât… și totuși, după nici 6 luni, am ajuns la…
HANOI – Capitala Vietnamului
Două zboruri lungi și o escală de 2 ore și jumătate, pe elegantul aeroport Hammad International, din Doha, ne-au trebuit să ajungem la Hanoi.
Am pășit cu oarecare teamă pe Aeroportul Noi Bai, din Hanoi, pentru că sfaturile și recomandările citite pe net te pun în gardă cu privire la posibile fraude sau furturi care pot apărea chiar la aeroport, de la schimbul valutar, până la taxiuri false. Și experiența neplăcută a unei rude căreia, acum câțiva ani, i s-a smuls rucsacul de pe umăr, în Hanoi, ne-a făcut să plecăm extrem de precauți spre această destinație. Șoferul transferului comandat aștepta, așa cum convenisem, la ieșirea din aeroport, la pilonul 9, în stația de taxi, cu un clipboard pe care scria numele nostru.
Primul lucru pe care ni l-a sugerat, înainte de a pleca împreună spre oraș (foarte grijuliu cu noii lui clienți, veniți de departe), a fost să schimbăm bani la fiica lui, la un ghișeu din aeroport, pentru că ar fi cursul mai bun, și, de asemenea, să cumpărăm un eSIM vietnamez, ca să avem net pe timpul sejurului. Cum datele mobile le aveam asigurate de la operatorul din România, am declinat oferta, însă la schimbul de bani am stat pe gânduri, dacă este oportun sau nu; într-un final, am hotărât că nu ar fi bine să-l refuzăm categoric pe șofer și să mergem să schimbăm măcar o sumă mică. Până la urmă, s-a dovedit că, acolo, într-adevăr, cursul fusese foarte bun.
Primul lucru care te izbește, când pleci spre oraș, este numărul foarte mare de scutere, traficul haotic și atmosfera încărcată, cerul noros, apăsător.
Imediat după ce am ajuns la hotel, am uitat de oboseala drumului lung și am luat la pas centrul orașului.
Hanoi este, în general, un oraș gri, funcțional, dar nu impresionant, dezvoltat neuniform.
Centrul este un amestec de exotic asiatic, pe alocuri sunt clădiri coloniale franceze și o prezență intensă de panouri cu simboluri socialiste, cu atât mai mult cu cât anul acesta se împlinesc 95 de ani de la înființarea Partidului Comunist Vietnamez. Însă, cel puțin ca turist, în afara acelor panouri roșii, cu secera și ciocanul, nu simți prezența, sau, cu atât mai puțin, o presiune politică sau represivă în oraș, așa cum cunoaștem noi din comunismul românesc; nu am văzut vreun milițian, nu am văzut armata pe străzi, nici măcar o mașină sau coloane cu girofar.
Figura lui Ho Chi Minh este prezentă peste tot, de fapt Ho Chi Minh este foarte prezent și astăzi, în viața vietnamezilor.
Este greu de spus dacă în conștiința vietnamezilor el reprezintă mai mult mișcarea comunistă vietnameză, sau mișcarea de independență Viet Minh (înființată, inițial, în 1941, împotriva ocupației japoneze, apoi a celei franceze), pentru că el a fost figura emblematică a ambelor mișcări. Cred că undeva cele 2 curente s-au suprapus în conștiința națională. El este venerat ca un părinte al națiunii; tatăl revoluției, „Unchiul Ho” este apreciat pentru angajamentul lui în eliberarea și unificarea țării, dar și pentru modestia care i-a caracterizat viața.
Cu toate că și-a dorit să fie incinerat, Ho Chi Minh odihnește, astăzi, într-un mausoleu de tip stalinist, amplasat în zona bună a orașului, la câteva sute de metri de Palatul Prezidențial, o construcție colonială franceză, care a fost, cândva, Palatul Guvernatorului General al Indochinei Franceze. Intrarea la mausoleu este liberă, presupune, însă, o coadă la care se așază, pe lângă turiștii străini, și mulți vietnamezi, care stau mai bine de o oră pentru a-l vedea pe Ho Chi Minh într-un sicriu de sticlă; asta, desigur după ce trec printr-un sistem de securitate, precum cele de pe aeroporturi. Aici, am văzut, într-adevăr, un dispozitiv impresionant de forțe de securitate. Din momentul în care ai intrat în complexul mausoleului (care cuprinde un parc, un muzeu dedicat vieții lui Ho Chi Minh, casa pe piloni de lemn în care a locuit HCM și o esplanadă imensă în fața mausoleului), nu mai ai voie să fotografiezi sau să filmezi.
Un lucru care m-a surprins a fost să văd părinți care își aduceau copiii mici să-l vadă pe Părintele Vietnamului.
Imediat ce ieși din mausoleu, ți se permite din nou să fotografiezi sau să filmezi, lucru extrem de îndrăgit de vietnamezi, mai ales printre tineri: poze instagramabile ale prietenilor, ale familiei, ale proaspeților căsătoriți sau ale absolvenților, cu mausoleul pe fundal, sunt un „must-have”, sau, poate, o binecuvântare.
Pe lângă simbolurile socialiste, în oraș, este arborat peste tot steagul național, roșu cu stea galbenă în centru. Steagurile nu sunt arborate numai la instituții oficiale, ci atârnă peste tot în oraș, la fiecare colț, pe stâlpi, la balcoane, magazine, cafenele, hoteluri, restaurante sau gheretele vânzătorilor ambulanți, decorând festiv străzile. Este o prezență constantă, oriunde ai merge în oraș. În completarea tabloului inedit, o varietate mare de tricouri, șepci, pălării, genți sau stickere cu steagul Vietnamului sunt vândute drept suveniruri – marcă proprie. Acest lucru nu este deloc deranjant, mai degrabă dă impresia unei stări de spirit revoluționare legendare, a la Che Guevara sau Viva Vietnam libre!
Fondul arhitectural impresionant este neglijat și afectat de clima umedă și aerul foarte poluat.
Multe clădiri din perioada colonială s-au păstrat fizic, însă degradate, neîngrijite, prea puțin puse în valoare. Construcții mutilate și improvizații adăugate artizanal, în special la clădirile de locuințe, dau o notă aparte, pitorească și, deopotrivă, sălbatică, orașului. Templele din Hanoi mi-au dat, mai degrabă, senzația de situri istorice, decât de lăcașe de cult autentice, în care să te învăluie energia divină.
Simbioza, în trafic
Traficul, în Hanoi, este de-a dreptul criminal. Văzusem pe YouTube, însă să trăiești live acest fenomen nu este numai palpitant și provocator, ci reprezintă, în sine, un examen de curaj. Lucrul care te izbește, ca european, când ajungi în Vietnam, este numărul impresionant de scutere. Scuterul reprezintă un mod de viață, în Vietnam, cu atât mai mult în orașe precum Hanoi. La o populație de circa 8 milioane de locuitori, în Hanoi, sunt înmatriculate peste 6,5 milioane de scutere; orașul este într-o continuă mișcare.
Pe scutere poți vedea până la 4 persoane (2 adulți+2 copii) și reprezintă mijlocul de transport primordial al vietnamezului.
Îmi povestea cineva că, în urmă cu 50 de ani, pe străzi erau foarte multe biciclete și puține motorete, acum sunt foarte multe motorete și puține biciclete, semn că Vietnamul s-a motorizat. Oamenii merg la serviciu cu scuterul, duc și iau copiii la și de la școală, grădiniță, merg la cumpărături, scutere sunt comandate la ride sharing (foarte popularul „Grab”), ca să nu mai punem că, pe un scuter, poți transporta marfă, cât la noi într-o furgonetă; dacă, la București, nu poți merge pe trotuar din cauza mașinilor parcate, nu foarte diferit este la Hanoi: acolo stăpânii trotuarelor sunt scuterele. Mai mult, pe trotuare sunt organizate parcări „legale”, unde un parcagiu organizează parcarea milimetrică a scuterelor. Benzile de circulație sunt orientative, iar semafoarele sunt, în cel mai bun caz, sugestive pentru participanții la trafic.
Nu există nici prioritate, nici „cedează”. Rămâi fascinat, în intersecții, privind cum trec toți fără a respecta o regulă, și, culmea, fără a se ciocni.
Fiind pieton, am experimentat și traversatul străzii: poți sta o zi întreagă pe trecerea de pietoni (da, există și este marcată regulamentar), că nu vei trece așa cum știi tu. Acolo, nu se oprește nimeni, niciodată. Traversarea este despre curaj și atitudine, în Vietnam. Prima dată, trebuie să-ți învingi frica, să te arunci în fața a sute de motorete și mașini, care nu se vor opri doar pentru că vrei tu sa traversezi. Trebuie să adopți o poziție dreaptă, hotărâtă, să privești înainte, să te angajezi în traversare, să mergi încet înainte. NU vei ezita să faci încă un pas înainte, NU te vei opri, NU vei face niciodată un pas în spate, mergi înainte!
Acolo, nu există dreptul pietonului, se aplică regula ocolirii unui obstacol, pietonul fiind, evident, obstacolul în trafic.
În mod miraculos, toți te vor ocoli, dar nimeni nu se va opri. Este extraordinar cât de fluid se desfășoară totul și ce mare erou te simți, când ajungi pe partea cealaltă a străzii. Aceeași fluiditate o vezi și în cazul vehiculelor, în toate intersecțiile: zici că toți participanții sunt unși cu vaselină și se strecoară unul pe lângă celălalt. Nu am văzut agresivitate, cu toate că manevrele de forțate sau de tăiat fața ar fi, în București, cel puțin de nivelul bâtei de baseball sau al pistolului cu bile. Este precum o comunicare telepatică între participanți, iar claxoanele scurte de atenționare, ca o muzică de fundal, sunt, pentru noi, la fel de neinteligibile precum ciripitul pasărilor.
(Va urma)
Andrei DOROBANȚU
