Da, inca se simte, desi „gurile rele“ spun ca ar fi cam pe trecute. Criza, adica. Nu, nu ne mai legam de indicatorii economici, nici de vanzarea de camioane, nici de productia industriala, care incepe sa creasca usor, de la o luna la alta, in Europa „civilizata“. Nici de vesnicul incendiu national, conditii in care baba guvernamentala, cand nu se piaptana, cade pe scari. Sau despre sperietura bancilor, care la primul „bau“ si-au inchis partial sau total robinetii.
Hai sa vorbim, de data asta, despre oameni. Despre aceia care, scuze daca gresesc, mai acum un an-doi, ziceau ca mai bine stau acasa decat sa munceasca in Romania pe doi lei si care, acum, cu ocazia crizei, se plang ca nu-s joburi. Sau, si mai bine, despre patronii de firme care si inainte de criza se plangeau ca nu-s bani si ca abia se descurca, in conditiile in care isi construiau vile pe la munte sau la mare si isi schimbau masina tot la cateva luni… Hai sa vorbim despre vanzatoarea de la buticul din colt, platita la negru cu cateva sute de lei, sau despre soferii de TIR cu minimul pe economie pe cartea de munca si cu bonusuri de viteza, o clara incurajare a piratarii tahografului.
Care erau deja in situatia asta inca de dinainte de criza, de nu stiau pe unde sa fuga prin Europa sa munceasca. Si care, cu ocazia sperieturii generale, in nu putine cazuri, si-au vazut, in Romania, diurna redusa cu 10-20 de euro pe zi (care o mai primesc!), ca, deh, sunt vremuri in care toata lumea trebuie sa faca sacrificii. Ca nu peste mult timp sa isi va da patronii plimbandu-li-se pe sub nas in jeep-uri (sau alte marci scumpe) nou-noute. Sa nu ma intelegeti gresit, nu se intampla numai in transporturi. Modelul general e undeva, acolo sus, de unde se introduc noi taxe sau se taie bugete pe la sanatate sau invatamant, de unde se ameninta ca, in curand, nu mai sunt bani de pensii, dar rasfaturile cu masini de serviciu si altele continua, ca sa nu mai vorbim despre incaierarile generale pe ciolan, care sunt la ordinea zilei. Da, am auzit nu de putine ori si argumentul patronilor: „lasa, ca si asa, angajatii ma fura de ma seaca“… si nimeni nu pare dispus sa sparga cercul vicios. Unii fura ca sunt tratati sub demnitatea – si raspunderea – pe care o poarta, platiti prost si sfidati pe fata, iar unii patroni isi trateaza astfel angajatii pentru ca fura. Si nici unul nu spune: STOP, pana aici!
Toate astea nu mai tin de criza economica mondiala 2009 – tin de criza morala in care multi romani se complac de ani de zile si care nu se va incheia curand daca nu ni se va schimba modul de a vedea lucrurile. Criza asta e mai mult emotionala, oferindu-ne pe tava, uneori, scuze in plus „sa nu“. Bubele, la noi, sunt independente de criza. Productia interna, protectia sociala, infrastructura taras-grapis. Vaci de muls pentru oportunistii politici, promisiuni electorale fara concretizare, explozia artificiala a preturilor la locuinte. Frenezia cumpararii de camioane anul trecut, pentru transportul pieii ursului din padure a proiectelor de infrastructura de anul asta. Bani europeni neasimilati. Bani europeni furati. Investitii cu target de profit de 1.000%, si, daca se poate, chiar maine. O gramada de proiecte care ar hrani multe guri, mai ales pe timp de criza, dar care zac blocate pentru ca politicienii nu cad la intelegere pe comisioane.
Deci, cum e cu criza? Ia intrebati-va parintii cum se cumpara paine pe cartela – una pe saptamana – dupa razboi… La noi, iertata sa-mi fie indrazneala, e (si) criza de isterie, cu un pic de praf de atac de panica. În ochi.
Raluca MIHAILESCU
