Ce face o trupă de tineri muzicieni când pleacă în turneu? Închiriază transport. Sunt 7, cu sunetistul 8, iar instrumentele sunt voluminoase. Până anul trecut nu şi-au permis şofer. Închiriau doar maşina, iar doi dintre ei conduceau cu rândul. Din martie, East Roots intră în cel de-al 5-lea an al existenţei sale. Cu experienţă în genuri muzicale foarte diferite, de la jazz şi muzică clasică la dub şi rock, cei 7 au creat un mozaic muzical: îmbină reggae, ska, drum & bass, dub şi dancehall cu pasaje de sitar şi nai. Despre modul cum au evoluat în toţi aceşti ani, dar şi despre experienţele lor pe 4 roţi, am dialogat cu Mihai Para, unul dintre membrii fondatori.
Când aţi apelat prima dată la o firmă de transport?
Când am început turneele prin ţară şi în Republica Moldova, în primăvara lui 2011. Am închiriat prima dată o dubiţă Renault Trafic, fără şofer. Apoi am experimentat Mercedes Vito, un Volkswagen T5 şi un Opel Vovaro, dar cel mai avantajos ni s-a părut Renault-ul: cel mai bun consum, comod, spaţios.
Cine conducea?
Am condus eu noaptea şi Adelin ziua. GPS aveam pe telefon, dar ne-am rătăcit de multe ori. Am condus chiar şi peste hotare (râde), fără vreun incident. Ne-a oprit odată Poliţia, la Chişinău, să ne întrebe dacă avem şampanie. Cu nu deţineam acest “paşaport”, le-am dat 10 euro să-şi cumpere. La Chişinău am cântat la un festival. Atunci am plecat cu un MCV închiriat de la o firmă de transporturi. Ne-am înghesuit cu scule cu tot. Eu am stat cel mai comod, pentru că eram la volan.
Niciodată nu am întârziat, deşi nu eram şoferi profesionişti. Ne-am încadrat în timp chiar şi atunci când eram presaţi. Înainte de festivalul de la Chişinău, spre exemplu, au fost Zilele Severinului, unde am cântat joi seara, la miezul nopţii am plecat spre Vama Veche, unde am ajuns la 9.00-10.00, iar la 11.00 aveam soundcheck-ul. La 9 seara am cântat la Festivalul 1 Mai Mare după ce am avut tomp să ne şi odihnim.
La Severin am avut ce mai mare public: 15.000 de persoane. Asta ne-a dat încredere. E bine să începi anul în forţă, iar noi am avut demaraj bun.
Ne-am permis şofer abia după albumul de debut
Abia din 2012 ne-am permis şofer. Era după iarna 2011-2012, când am intrat pentru două luni în studio şi am înregistrat primul nostru album: “From The East To The West”.
Albumul “From The East To The West” poate fi ascultat aici.
Am mers la unul dintre cele mai bune studiouri din Bucureşti: IPT Record. Plătisem pentru doar 15 zile, dar proprietarul – Horia, inginer de sunet – a înţeles că avem nevoie de mai mult timp şi ne-a lăsat cheile de la studio cât vrem noi. Asta ne-a ajutat enorm, pentru că nu am fost presaţi de timp – dar nici nu am tras de el, că aveam lansarea albumului în martie 2012.
Lansarea a avut loc într-un club din Bucureşti, apoi am pornit într-un turneu de promovare a albumului, care a durat tot anul. Acum aveam nevoie de şofer; crescuse numărul concertelor, aveam câte 4 unul după altul.
Aşa am ajuns să închiriem un Ford Transit, pe care l-am folosit tot anul 2012. Este mai lung decât un micobuz cu 8+1 persoane şi plăteam 50 de euro pe zi, plus motorina.
Şoferul, Bogdan, lucrase la Castel Film: ani întregi a transportat echipe de filmare, aşa că, se încadra în timp şi ne ducea fix la destinaţie, plus că ştia exact ce avem nevoie.
Dubiţa-dormitor
Cum de multe ori noaptea, după concert, dormeam în maşină până la următoarea destinaţie, ne-a încropit fiecăruia câte un pat. Noi suntem 8 cu sunetistul. În maşină sunt 3 banchete, iar în spatele lor depozitam instrumentele. Deasupra lor, şoferul ne-a amenajat două paturi suprapuse, cel de jos dublu, aşa că fiecare şi-a avut patul lui. Laur şi-a agăţat hamacul.
N-am avut niciun incident rutier cu Bogdan şoferul la volan, în zecile de mii de km parcurşi prin ţară. Dar nici înainte, când conduceam eu şi cu Adelin (Am mers şi cu bacul de la Galaţi la Vama Veche – deci am avut şi transport naval -, iar ţinta noastră este să cucerim şi spaţiul aerian, într-un turneu, de ce nu, peste ocean).
Cu Fordul-dormitor am parcurs ţara în lung şi în lat: de la Iaşi la Cluj, Timişoara, Târgovişte, Vama Veche etc. Spre exemplu, într-un singur weekend a trebuit să plecăm de la Bucureşti la Timişoara, unde aveam concert joi seara. Noaptea am dormit 3-4 ore la hotel, apoi ne-am îmbarcat la 6 dimineaţa spre Ploieşti, unde la 5 după-amiaza am avut soundcheck-ul. Seara am avut cântare, iar după concert am plecat direct spre Târgovişte, unde aveam concert sâmbătă seara. Acolo, după concert, am dormit până duminică dimineaţa, când am pornit spre Bucureşti.
Dar de obicei grupăm concertele să fie în aceeaşi zonă. Aşa am avut la Chişinău, Suceava, Galaţi, Bacău, apoi Sibiu, Braşov, Tg. Mureş etc.. Nu avem timp să vedem şi oraşele, dar ne-am făcut fani în fiecare dintre ele. Clujul este preferatul nostru.
Videoclipul
După albumul de debut am filmat primul nostru videoclip, în zona Valea Doftanei-Câmpina. A fost realizat cu ajutorul prietenilor: unul dintre ei ne-a pus la dispoziţie casa şi dealul, iar echipa de la UMBRA Studio a făcut filmările şi montajul. Lansarea clipului a avut loc în septembrie, cu promovarea aferentă.
Aşa am încheiat anul: cu peste 30 de concerte – până aproape de Crăciun -, un album înregistrat şi un videoclip. În rest, avem program de la 6 seara şi repetăm la sală minim 3 zile pe săptămână. Acolo şi compunem.
Cum compuneţi?
Suntem toţi încăpăţânaţi, dar asta ne-a ajutat foarte mult să creăm stilul. Fiecare a vrut să-şi păstreze partea lui, şi din acest motiv fiecare instrumentist îşi are felia lui din piesă. Suntem 7 părţi care formăm un întreg; de la conceptul ăsta am pornit încă de la început cu Laur (foto). Toată lumea are drepturi egale.
De unde “East Roots?”
Când a venit Bogdan – avea o pungă cu pufuleţi în mână -, l-am întrebat: “De ce ai venit aici?” (adică de ce te-ai reîntors din Elveţia). “Am venit să cânt şi să-mi găsesc rădăcinile”. De aici numele trupei.
Eu cântam cu Laur din 2003 şi am trecut prin mai multe trupe. În 2008, august, am pus la cale împreună acest proiect, pe plajă la Sf. Gheorghe. Pe atunci cântam rock şi am zis să începem cu reggae, ska. În octombrie a venit Cristi cu chitara, în ianuarie 2009, Mihai cu clapele.
Toţi ceilalţi au venit prin coincidenţă. “Băieţii caută chitarist”, se lansa chemarea. Au venit mai mulţi, dar l-am ales pe Mihai. Terminase de 1 an conservatorul, iar prima impresie a fost că era de-al nostru. Nu era fiţos.
Căutam oameni să fie într-o sferă. Cântam instrumental, dar scriam şi versuri. Într-un cuvânt, aveam nevoie de voce.
Patru luni am testat o mulţime de vocali. Bogdan (foto) tocmai venise din Elveţia, prin martie-aprilie 2009. Într-o zi, în troleu, un prieten de-al nostru l-a văzut cu dreaduri, s-a dus glonţ la el şi l-a întrebat: “Băi, tu cânţi?”. “Da”. “Hai că e o trupă care caută voce!”. A venit la sala de repetiţii, a luat microfonul şi a început să cânte. Direct. A fost conexiunea perfectă, din prima.
De atunci a rămas cu noi. Cântând foarte bine în engleză şi franceză nu se simte accentul românesc. În plus, mai experimentase în Elveţia, fusese MC. El scrie versuri tot timpul, pe care le combină în funcţie de măsura folosită de instrumente. Ce mai, el era omul perfect pentru noi! Nu ne rămânea decât să finisăm ceea ce compuseserăm până atunci.
La scurt timp au apărut Adelin (foto) cu percuţia şi Petru cu trompeta – primul nostru trompetist. Pe Adelin îl ştiam de la Turnu Severin, am fost colegi de liceu, la Arte Plastice (el la Muzică).
Eu aveam un atelier la teatru, prin bunăvoinţa directorului de acolo, unde veneam zilnic să lucrez. Într-o zi m-am pomenit cu Adelin: “Bă, mă scoate mama afară cu tobele din casă, pot să le aduc la tine?”. “Bine, hai!”.
Tobele de la Severin
Concesia s-a transformat în pasiune. Printre desene şi modelaj am început să mă joc cu beţele. Bine, foloseam pensulele, că n-aveam de unde să cumpăr beţe în Severin. În 2002 am luat la facultate şi am venit în Bucureşti. Setul de tobe a rămas acolo.
Al doilea set de tobe l-am cumpărat în anul II de facultate, de la un prieten, tot din Severin. Mi le-a adus tati, cu dubiţa lui, în mansarda de 3 metri pătraţi în care locuiam. Nu mai aveam loc şi eu, aşa că m-am mutat la căminul facultăţii. Le-am ţinut vreo 2 ani, cântam la ele.
Aşa l-am cunoscut pe Laur. Repetam cu el în Jack, fostul bar. Ne lăsau de pe la prânz până pe la 3-4 ziua, înainte de a veni lumea. Am stat acolo până în 2005. , când ne-am mutat. În doi ani am schimbat vreo 5 săli de repetiţii. E impropriu spus săli; erau nişte hrube, în una pica tavanul pe noi.
Primele piese le-am finalizat în vara lui 2009 şi deja am început primele concerte. Erau diverse evenimente, gen “7 arte”, nemediatizate. Îmi amintesc la primul concert cât de emoţionaţi eram, cu 30-40 de oameni în faţă, care ne scrutau.
Apoi ne-am obişnuit cu scena, la cluburi, prin ţară. Atunci nu ne permiteam să închiriem transport. Plecam cu ce puteam: mai cu trenul, mai cu microbuzul-cursă, cu autostopul, cu ce se putea.
2009: Primele piese, primele concerte
Primele piese le-am finalizat în vara lui 2009 şi deja am început primele concerte. Erau diverse evenimente, gen “7 arte”, nemediatizate. Îmi amintesc la primul concert cât de emoţionaţi eram, cu 30-40 de oameni care ne scrutau.
Apoi ne-am obişnuit cu scena, la cluburi, în Bucureşti şi prin ţară. Atunci nu ne permiteam să închiriem transport. Plecam cu ce puteam: mai cu trenul, mai cu microbuzul-cursă, cu autostopul, cu ce se putea.
Dar 2010 a fost anul în care ne-am sedimentat. Am început să umblăm prin ţară, publicul a început să ne cunoască. Am avut 30 de concerte, ceea ce pentru o trupă tânără era mult. Pe noi nu ne interesa să câştigăm bani, ci să ne obişnuim cu scena şi să vedem cum reacţionează publicul.
Primul trompetist a plecat în iarna lui 2009, iar până în 2011 am cântat fără. Pe Sorin, actualul trompetist, îl cunoşteam de mai mult timp şi, când l-am cooptat, lipirea a fost instantanee. De atunci avem avut formula completă.
Aşadar, în 2010 am fost peste tot prin ţară. Vara a fost mai greu, pentru că sunt concerte în aer liber şi noi încă nu aveam acces la aşa ceva. Deci mai mult primăvara şi toamna…
2010: Locul III la Stufstock
La Stufstock a fost primul festival în care am cântat pe o scenă mare, cu 60 de trupe. Am luat locul III. Nu ne aşteptam, pentru că noi eram singura trupă de alt gen muzical decât rock, iar juriul era specializat pe rock.
Şi cum aţi fost admişi la un festival rock?
Am trimis un CD demo şi ne-au selectat. S-a făcut un concert live, în Bucureşti, apoi semifinala, unde au rămas 12 trupe. Finala a fost în Vamă, în 19-20 august, cu 2 zile înainte de festival. Lui Alex Revenco, aflat în juriu, i-a plăcut de noi şi ne-a susţinut, deşi nu eram trupă rock. Nu îl cunoşteam, dar în timp am constatat că s-a interesat de evoluţia noastră.
După Festivalul Stufstock a venit şi contractul cu Capricorn Production, până la finalul lui 2012 ei fiind şi managerii noştri. A urmat primul nostru turneu, chiar în toamna lui 2010. Am început să câştigăm bani la concerte, 300 – 400 de euro. Ce mai, am intrat în rândul lumii! Deja în 2011, când se fixau concertele ne sunau organizatorii. Înainte de Stufstock ne făcuserăm şi site.
Anul 2012 a fost cu cea mai mare promovare, în mass-media, la tv.
Acum începem 2013 cu două turnee: unul de primăvară – cu primul concert “East Roots – One Love@B52 – 14 februarie” şi o deplasare în Ucraina, în martie – şi unul de toamnă.
CARTE DE VIZITĂ
Bogdan FILIPEANU (27 ani) – Mistah B: voce. A locuit 14 ani în Elveţia, vorbeşte perfect engleza şi franceza. A revenit în 2008 în ţară, unde a redescoperit limba română, pe care o înţelege foarte bine, dar la vorbit mai experimentează şi astăzi. S-a întors singur în ţară pentru că o iubeşte. A venit cu nume cu tot pentru trupa deja înfiinţată de Mihai şi Laur.
În Austria a fost fotograf. Îi plac pastele. Are un câine boxer, pe care îl cheamă Joi (ca să nu fie Vineri). Nu are o relaţie stabilă şi este puţin cam prea sociabil pentru gustul trupei.
Mihai PARA (29 ani) – Kur Kan: baterie. De profesie sculptor, a intrat primul la facultate, dar a refuzat să rămână asistent la Universitatea de Arte Bucureşti. Pe vremea când nu era vegetarian i-au reuşit cele mai bune sarmale învelite în foi de varză dulce, fierte în vin alb (peste 2 litri). Acum nu mai consumă nici carne, nici alcool (deşi niciodată nu a fost un băutor de calibru).
Este îndrăgostit de Anca, designer vestimentar şi poet, cu care împarte un apartament spaţios – dar închiriat – lângă Cişmigiu. Nu a reuşit să facă jogging în fiecare dimineaţă, aşa cum şi-a propus. De fapt, nu a făcut niciodată, dar încă speră să vină acea zi.
Îi place să călătorească şi este mândru că a recompus anul trecut, la pas, “Pink Floyd: Live at Pompeii”, la 40 de ani de la lansare.
De ce KurKan? Pentru că se înfoaie la colegii de trupă. “Îmi cam ştiu de frică. Dar dacă ei îşi pot permite să stea cu capul în nori, trebuie să fie cineva cu picioarele pe pământ. Şi eu, şi Adelin suntem stresaţi tot timpul să fie toată lumea punctuală şi serioasă”. A fost 3 ani şoferul trupei, iar toţi şi-au pus viaţa în mâinile lui, cu încredere, când conducea noaptea.
Laurenţiu IFTENE (32 ani) – Laur: bas şi sitar. Matematician, a renunţat la cariera de profesor încă din facultate (deşi a terminat studiile la Universitatea din Bucureşti), când a început să cânte în diverse trupe. Este cel mai experimentat din punct de vedere musical din trupă şi cântă la diverse instrumente – la sitar, mandolină, chitară, tobe, şi încearcă să scoată sunete din orice obiect (sau fiinţă) pe care pune mâna.
Este vegetarian mai înrăit decât Mihai, deşi a fost al doilea – şi ultimul – din trupă care a renunţat la carne şi ouă. “Interpretează” însă cea mai bună mămăligă din sud-estul Europei (după reţeta tatălui). Reuşeşte, cu răbdare atent stăpânită, să dea pe răzătoare toate legumele pentru prepararea pacheţelelor de primăvară – înfăşurate de jumătatea lui – Patricia, fostă colegă de liceu. A reîntâlnit-o după foarte mulţi ani şi s-a îndrăgostit pe loc, iar după două luni s-au căsătorit.
Îşi pierde cheile. Ultima dată şi le-a pierdut şi pe cele de la maşină. În trupă este însă extrem de responsabil: are grijă ca sunetul şi problemele tehnice să fie puse la punct.
Mihai STĂNESCU (30 ani), clape. Pleacă 2 luni la fiecare început de an în Indonezia, “timp în care suntem nevoiţi să ne găsim clăpar de rezervă”, spune Mihai PARA. Este “moţier” – are proprietăţi pe care le exploatează. Are cele mai ciudate gusturi gastronomice. Nu mai simte iuţeala; şi-a atrofiat papilele gustative după ce a experimentat, în Indonezia, pui cu ardei iute. După prima gură a simţit că ia foc, apoi n-a mai simţit nimic.
Are o relaţie cu Alexandra, fotograf, o bună perioadă de timp şi fotograful trupei East Roots.
Cristian SCURTU (23 ani) – Copilu’: chitară. Este din Braşov, a terminat liceul de muzică şi este student la jurnalism. Nu are nicio responsabilitate în trupă, ceilalţi îl lasă încă să copilărească.
Este însă copilul cel bătrân, pentru că în turnee nu bea, nu cedează avansurilor fetelor, pleacă primul la culcare, drept pentru care este ironizat de ceilalţi că îşi respectă “somnul de frumuseţe”. Şi-a făcut dreaduri în 2011, să intre complet în spiritual trupei.
Adelin DRAGU, 28 ani – Angajatu’: percuţie. Îi spuneau Angajatu’ pentru că a fost singurul din trupă care, la un moment dat, avea serviciu. Acum este patron: şi-a înfiinţat o casă de expediţii. Se ocupă de booking, relaţii cu presa. Împreună cu Mihai croiesc programul trupei, de la evenimente până la repetiţii.
Încă din timpul liceului are o relaţie cu Andreea, tot severineancă.
Sorin Ciprian NICOLESCU (25 ani) – trompetă. Este din Brăila, a absolvit Conservatorul. Este cel care studiază cel mai mult dintre membrii trupei. A vrut să facă pian dar avea degetele prea scurte şi atunci a optat pentru trompetă. Este timid, dar pe scenă se dezlănţuie şi devine centrul atenţiei.
La masă, în timp ce toţi îşi comandă pizza, el ia meniul complet: felul 1, felul 2, desert, cafeluţa. Şi nu uită berica de început.
East Roots va porni în turneu în curând şi vă vom ţine la curent asupra concertelor pe care le va susţine.
A consemnat: Magda SEVERIN
