Page 3 - Revista ZIUA CARGO

Clubul asistaților
Ocompanie extraordinară, chiar dacă este 100% ro- mânească!”
șpagă – o nebunie, dar există, în con- tinuare. Am văzut angajați la stat care își iubesc instituția la care lucrează și se zbat pentru bunul renume al aces- teia, pentru funcționalitate, legalitate și șansa ca cei care lucrează acolo să se bucure de mândria de a practica respectiva profesie. Am cunoscut și mulți șoferi care se bucură cu since- ritate de meseria lor...
Însă, după atâția ani, am senzația că aceste mici oaze de normalitate și speranță au rămas ceea ce sunt – insulițe într-un ocean al compromi- surilor.
Șoferii, în ciuda faptului că au ajuns la niște venituri decente și sunt atât de căutați, preferă prea adesea să se manifeste între cele două extre- me care îi descalifică în fața anga- jatorilor – umilință și obediență la an- gajare și în perioada imediat după angajare și agresivitate în momentele dificile, completată, eventual, cu demi- sia. Autovictimizarea și plângerile legate de cât de grea și riscantă este meseria de conducător auto nu își mai găsesc de mult locul într-un domeniu ce s-a dezvoltat atât de mult. Având piața muncii plină cu anunțuri privind angajarea șoferilor, este chiar atât de greu să cauți o firmă în care să îți fie respectată munca și, mai ales, unde poți tu, ca șofer, să-ți respecți colegii?
Patronii conduc mașini scumpe! Știm asta încă din anii `90. Ceea ce nu știm este câte mașini trebuie să mai conducă și cât de scumpe, pentru a realiza că au depășit de mult etapa supraviețuirii. „Scopul scuză mijloa- cele” nu mai reprezintă o sintagmă acceptabilă, într-o societate care a atins stadiul de astăzi al țării noastre. Și, ca să fim foarte preciși: dacă ma- șina pe care o conduceți are prețul de achiziție mai mare de 10 mii de euro și casa în care locuiți depășește un apartament de două camere (la care încă plătiți rate la bancă)... nu aveți motive acceptabile să folosiți magnetul sau alte dispozitive de genul acesta și nimic nu ar trebui să vă oprească să organizați activitatea în așa fel încât să fiți acoperit/liniștit din punct de vedere al controalelor.
Despre autorități... Cât ar trebui să mai crească salariile pentru a re- nunța la obiceiul înjositor al „atențiilor”? Este imoral, ilegal și îți murdărește viața, făcându-te să fii permanent în alertă, ca nu cumva cineva să vadă, să te prindă, să te acuze...
Am în fața ochilor patronul care așteaptă la ușa șefului instituției, cu
plicul bine îndesat în buzunar. Așteap- tă să fie primit, pentru că și la dat se formează, uneori, cozi. Nu sunt nea- părat probleme care ard, dar este bine să fii precaut, după principiul „să fie bine, ca să nu fie rău”.
Văd coloanele de camioane oprite pe dreapta, pentru că în stații s-a anunțat control, cu câțiva kilometri mai în față. Mimăm o pauză și, poate, evi- tăm o șpagă... Iar cei însărcinați cu controlul calculează cam câți bani ar trebui să le dea patronii și șoferii pen- tru că le permit să funcționeze (și să se îmbogățească) pe seama neregu- lilor nesancționate. Oricum, mulți din- tre ei au propriile firme și cu greu mai reușesc să distingă unde le este locul – sunt privați, sau angajați ai statului?
Poate părea incredibil, însă aceste lucruri și asemenea atitudini sunt, încă, la ordinea zilei, ca o normalitate pe care am uitat să o reevaluăm la nivelul anului 2021.
Ce spuneți, cine deține majoritatea – „eroii” sau „normalii”?
Riscăm să ne afundăm în deza- măgirea depresivă a unei generații. Avem, cu toții, undițele în mână și bal- ta este plină de pește, dar așteptăm să ne hrănească altcineva. Să ia altci- neva decizii, să hotărască alții cum trebuie procedat... Ca într-un club al asistaților social, în care șoferi, patroni și autorități se plâng de viața lor grea și așteaptă ca cineva să îi ajute – un plus la diurnă, câteva curse la tarife preferențiale și protecție din partea autorităților, o șpăguță... Să îi tolerăm în continuare, pentru că sunt ai noștri și trebuie și ei să trăiască!?
Dacă vrem să mergem mai depar- te, ar trebui să realizăm că propria muncă și experiență sunt cheia reu- șitei personale, iar legalitatea nu este negociabilă. Nu pentru că așa este moral (acestea sunt concepte pentru eroi), ci pentru că respectarea legii este primul pas către o viață profe- sională sigură, indiferent că ești an- gajat al unei firme, patron sau angajat la stat.
Dar să ne întoarcem la acea firmă extraordinară de care aminteam la început. De câte ori le-ați recomandat colegilor/angajaților să citească o carte? Ați putea începe prin a solicita o recomandare... Întrebați-vă șoferii care este cea mai bună carte citită în ultima vreme. S-ar putea să fiți uimiți.
Radu BORCESCU
radu.borcescu@ziuacargo.ro
Împreună mișcăm lucrurile!
„Stăteam de vorbă, zilele trecute, cu unul dintre managerii de transport pe care îi apreciez mult. Îmi povestea despre această firmă cu patroni ro- mâni, care reușește să își mențină an- gajații la un nivel fantastic de motivare și pregătire. Acolo, fiecare angajat este încurajat să participe la cursuri de pregătire, de dezvoltare personală și să citească... De fapt, chiar trebuie să citească o carte pe lună (indiferent de subiect) și apoi să împărtășească con- ținutul acesteia cu colegii. Astfel, șe- dințele sunt pline de „surse de inspi- rație” venite, în cea mai mare măsură, din afara domeniului în care activează. În rest, este nevoie de foarte puțină coordonare, pentru că fiecare angajat a atins un nivel de pregătire ridicat și cu toții știu cu precizie ce au de făcut.
„Bineînțeles, este vorba doar des- pre colegii de la birouri și, ca să nu apară vreo confuzie, compania despre care vorbim nu este una de transport!”
Ok, mulțumesc pentru precizare... Dar de ce mi-a spus asta la final? Adică este de la sine înțeles că, în transporturi, nu se pune problema dezvoltării personale a angajaților? Că nici în vis nu te poți aștepta, dară- mite pretinde unui șofer sau dispecer să citească o carte?
A doua zi, un alt manager cu care port discuții „filozofice” îmi explica în ce țară de c... trăim. Asta da fatalitate.
Din nou, am avut acea senzație neplăcută de „gust amar”. Am acumu- lat atât de multă experiență în ultimii 30 de ani (ca țară, dar și în sectorul transporturilor), am acumulat resurse așa cum nu au existat niciodată în istoria României (ca țară, dar și în sec- torul transporturilor) și avem, în conti- nuare, un potențial uriaș de dezvoltare, în mare măsură cu ajutorul fondurilor europene... Cum de am ajuns, astăzi, să ne plângem mai mult decât cu 15 sau 20 de ani în urmă?
Acesta a fost momentul în care am înțeles: avem, acum, un potențial fantastic, pe care, însă, îl irosim cu nesăbuința unui jucător la ruletă. Iar de aici vine dezamăgirea... mai mare ca altădată.
În cei peste 20 de ani de când scriu în legătură cu domeniul transpor- turilor, am văzut evoluția și am cunos- cut eroii (o parte dintre ei). Am admirat patroni care au decis să rupă cercul vicios și și-au impus să se organizeze astfel încât să nu mai dea niciodată
mai 2021 ...................................................................................................................................................... 3
EDITORIAL