Page 26 - revista ZIUA CARGO
P. 26
Nu voiam să coboare nimeni din camion să mă ajute, pentru că știu că toți țin la viața lor. Dar, așa cum spunea și Mihai, poți să faci ceva și din cabină, să suni la poliție,
să claxonezi, să pornești camionul câțiva metri...
„Am fost acuzați că nu ne aflam într-o parcare securizată. Dar astfel de parcări securizate găsești, în Franța, la sute de kilometri. Iar locuri de parcare nu sunt nici pe departe suficiente. Din păcate, orice parcare în Franța este un pericol, în afară de la Calais, unde se află multă poliție.”
– Liliana Condurache
mului, dar nu mai aveam loc, era plin de camioane. Am parcat în spatele lor, pentru a nu deranja traficul. Nu cred că am fost urmăriți sau vizați în mod special, chiar dacă transportam colete. Aveam o poziție bună, iar ca- mera de luat vederi ne prindea pe noi, mai mult decât pe celelalte camioane din parcare.
Afară ploua foarte tare și bătea vântul puternic.
Nu ne-am gândit niciun moment că se și putea întâmpla ceva cu adevărat grav. El avea, deja, ani de zile pe camion, în Danemarca, unde a început activitatea, și nu a avut nici- odată probleme cu furtul de motorină sau de marfă. Era tot timpul foarte responsabil, atent unde se parchează, ținea cont de toate detaliile. Nu ne-am fi oprit nici acolo, dacă ne-ar fi permis tahograful.
După ce a pus lacătul, imediat după ce am parcat, Mihai s-a întors în cabină, spunând că va mai verifica pe parcursul zilei dacă este închis bine. Am mâncat și ne-am culcat. Ne- am trezit pe la 7 seara, am vorbit cu familia, am cinat, iar, pe la 1 noaptea, nu ne era încă somn, dar am decis să ne culcăm. Dar, înainte de asta, a ieșit să își facă nevoile și să de asigure, încă o dată, că totul e ok cu camionul; cred că a stat toată ziua cu ideea că nu a închis bine lacătul.
L-am auzit, de afară:
«la muncă, nu la furat!»,
am deschis ușa șoferului și l-am văzut cum venea pe lângă remorcă, plin de sânge.
Am început să îl strig și să cer aju- tor. A venit până în fața ușii șoferului de la camion, și-a ridicat bluza și am văzut că, în partea stângă, în dreptul inimii, avea o tăietură, către umăr, dar nu pă- rea să sângereze foarte mult. Chiar nu înțelegeam de unde este atâta sânge. I-am dat mâna, a urcat în camion, am blocat ușile, am deschis geamurile până la jumătate, să aibă aer, m-am întins după un prosop, strigând, în același timp, în permanență, după ajutor. Am pus mâna pe telefon să chem ambulan- ța. Atât mi-a spus: «nu pot să respir», apoi și-a dat ochii peste cap și i-a bufnit
sângele pe gură. Am deschis geamul și l-am aplecat în afară, ca să nu se înece în propriul sânge.
Cei de la urgențe mi-au răspuns la apel. Am vorbit în engleză, în spa- niolă, în română și nu m-am înțeles cu nimeni. În panică, am aruncat tele- fonul pe bord și am vrut să cobor din camion.
Am tras perdeaua pe
partea dreaptă și am văzut
o mașină, peste drum de noi, în care se urcau două persoane, cu un obiect
care părea o armă albă,
de 30-40 cm...
Nu pot să declar că a fost o sabie. N-am coborât, pentru că mi-a fost frică să nu vină peste mine, în schimb ți- pam cât mă ținea gura. În momentul în care au plecat, cu farurile stinse, am observat că era o mașină break, cu geamuri negre, o culoare deschisă, dar nu albă; am presupus că era un gri deschis.
O lume a oamenilor singuri, unde guvernează teama... și un român într-o dubiță...
După ce au plecat, am coborât din camion și am luat-o pe jos, prin par- care, bătând cu pumnii la toate cami- oanele parcate, în ideea că poate vor- bește cineva franceză, să mă ajute să comunic cu serviciile de urgență, sau să atrag atenția la benzinărie, care era deschisă. Unul a tras perdeaua, s-a uitat la mine și a tras-o înapoi, și am fost convinsă că nu mă va ajuta nimeni.
Când mă întorceam către camion, am văzut pe cealaltă parte o dubiță și m-am dus la șoferul acesteia, înce- pând să îi vorbesc în toate limbile pe care le cunoșteam. Mi-a spus să vor- besc românește, că m-a auzit când strigam. Deja formase numărul să vor- bească la poliție. Cred că a stat pe telefon 45 de minute, pentru că nu au fost capabili să ne localizeze nici după coordonate, nici după numele stației de alimentare. Chiar dacă le-am explicat că este prima parcare după Baie de Somme. La un moment dat au adus o traducătoare româncă, să vorbească în paralel cu cea de la
urgențe. Nici după toate aceste detalii nu ne puteau localiza. Într-un final, le-am dat codul poștal după care ne-au găsit.
Am așteptat mult și după ce am închis telefonul.
Apoi au venit cu toții odată: poliție, pompieri și ambulanță. Dar era prea târziu...
Mi s-a explicat, ulterior, că Mihai fusese înjunghiat în plămân și că de aceea a zis că nu poate respira. Eu îi ținusem prosopul în zona inimii, dar el fusese, de fapt, înjunghiat în spate. Am înțeles doar atunci când l-au ridicat pompierii de pe scaun și am văzut cât sânge era acolo. Tot așteptând ambu- lanța, îl acoperisem cu o pătură, îi pu- sesem un pui de pernă sub cap, i-am dat palme, l-am frecat pe mâini și pe picioare, am țipat, l-am sărutat... nu știam ce să mai fac...
Nu mai puteam aprecia timpul, în momentele respective, dar, când au venit și au încercat să îl resusciteze, am apucat să schimb câteva vorbe cu șoferul dubei, care a fost luat apoi să dea declarații, împreună cu doi șoferi din parcare.
Îmi este foarte greu să descriu ce am simțit și prin ce am trecut. În primul rând, nu mi-a venit să cred, nici măcar în momentul în care au declarat de- cesul. Am negat total și mi-am pierdut capul în așa măsură, încât, atunci când am văzut o pătură pe jos, am vrut să îl acopăr, pentru că el era fri- guros de felul lui. Țipam și nu conști- entizam. Poate că nici acum nu con- știentizez în totalitate că Mihai nu va mai fi lângă mine. Dar trebuie să mă
26 .................................................................................................................................................... iunie 2021
ACTUALITATE