Am văzut filmul „Cravata galbenă”. Foarte frumos! Iar valoare acestui film a devenit evidentă chiar la final, în sala de cinema.
Îl cunosc de peste zece ani și este șofer de camion pe curse internaționale cu o experiență însemnată. Probabil, peste 30 de ani în care a lucrat la firme românești, dar mai ales la unele străine.
M-a sunat la început de an să mai povestim… și să mă întrebe dacă am cumva contactul cuiva… „persoană importantă”… care l-a ajutat, în trecut, cu atestatul.
Nici nu știu de ce m-am supărat. Poate speram că lucrurile s-au schimbat? Dar, totuși, l-am întrebat… „de ce ai nevoie de așa ceva? Cu experiența pe care o ai, examenul nu are cum să îți pună probleme.”
Nu examenul era problema… și poate nici zilele „pierdute” cu școlarizarea… Îl deranja, însă, foarte tare atmosfera și modul de comunicare al persoanelor cu care trebuia să interacționeze. „Știi ce urât vorbesc cu tine?”, mi-a spus. Dorea să evite aceste neplăceri… jignitoare. Se întreba de ce România insistă să păstreze acest sistem, în condițiile în care în multe țări europene nu se mai dă examen.
Nici în mediul privat lucrurile nu sunt cu mult mai „roz”. De când nu am vorbit, și-a încălcat promisiunea de a nu mai lucra pentru firme românești. S-a angajat la un proaspăt antreprenor și lucrurile au mers bine… o vreme.
Lucrau pe două camioane, unul pentru el, altul condus chiar de patron. Și apoi… lucrurile au mers atât de bine că, deodată, tânărul antreprenor a mai cumpărat trei camioane, și-a achiziționat și un autoturism care să îi arate noul statut și… în foarte puțin timp nu au mai fost bani. Salariile au întârziat, cu scuze care păreau din ce în ce mai neadevărate… Până la urmă a plecat, cu câteva mii de euro neîncasate. Asta este, promisiune reînnoită!
Vorbim atât de des despre tehnologii moderne, proceduri și abordări manageriale corecte… dar uităm de fundația care stă la baza succesului: simplul și banalul bun simț! Decizii luate și acțiuni realizate pentru că așa este corect.
Și, apropo de tehnologie… De curând, am vizitat un partener important, cu sediul într-o clădire modernă… și foarte tehnologizată!
Doar doi oameni mai erau la parterul clădirii: un fel de portar care nu avea nimic de făcut (nici nu putea face ceva) și ridica din umeri dacă îi cereai ajutorul și un manipulator de mașinuță de curățat (într-adevăr era curat pe jos, în ciuda sezonului sinonim cu încălțări murdare), de care trebuia să te ferești cu abilitate, pentru că nu părea dispus nici să încetinească, nici să modifice ceea ce părea un traseu precis conturat.
În rest, aplicații, tablete și carduri… Pierdut în fața unei tablete, am încercat să îmi fac self-check-in-ul, așa cum cerea procedura. După completarea unui număr exagerat de mare de date (părerea mea) și bifarea unor acorduri pe care nu le-am citit… în sfârșit, am transmis mesajul că sunt jos și… nimic. Of!
Am scos telefonul am telefonat și gazda a coborât să mă ia. Ba chiar a trebui să iasă și apoi să intre din nou împreună cu mine (nu am înțeles de ce, însă altfel nu ar fi funcționat). Mesajul de pe tabletă ar fi trebuit să ajungă la recepția companiei, însă ei nu mai au așa ceva.
La fel ca multe alte companii care, după pandemie, nu mai au nici program și nici structură de personal „clasice”. Tableta era, practic, degeaba și, apropo de pandemie, recunosc că m-a deranjat puțin să „butonez” (inutil) pe un dispozitiv pe care îl ating sute de oameni zilnic.
Tehnologie de dragul tehnologiei și sisteme care mai mult complică lucrurile nu sunt un semn al evoluției. Și îndrăznesc să mai afirm ceva: fugiți de indicatorii de performanță! Nu neg că există situații în care, fără aceștia, lucrurile riscă să meargă mai greu, însă, cel mai adesea, fiecare KPI introdus reprezintă încă un pas în direcția opusă bunului simț.
S-a terminat filmul și, odată cu genericul, apăreau fotografii și scurte filmări de arhivă cu Sergiu Celibidache. Aproape toți spectatorii din sală s-au oprit să privească. Parcă nu vreau să mai iasă din sală. La un moment dat m-am întors cu spatele la ecran și fața către ei…
Nu era vorba despre imagini, ci de acea emoție deosebită pe cu toții doream să o prelungim cât mai mult. În mod natural, oamenilor le place să lucreze împreună, au doar nevoie de un scop corect definit și o emoție sănătoasă. Bun simț, înainte de orice.
2026 ar putea fi anul perfect pentru o autoanaliză asupra procedurilor din propria companie. Așa cum inspirat afirmă Martin Lindstrom – înființarea unui minister al bunului simț!
Radu BORCESCU
radu.borcescu@ziuacargo.ro
Împreună mișcăm lucrurile!
