Pentru ca aceasta iarna este deosebit de bogata in ninsori in intreaga Europa, ne-am gandit sa va descretim fruntile, la inceput de an, prin a va dezvalui cateva dintre „secretele“ inuitilor in materie de constructii din… zapada. Cine nu-si mai aduce aminte de cazematele pe care le construiam in copilarie pentru bataliile cu bulgari sau despre incercarile, de cele mai multe ori nereusite, de a face un iglu, ca eschimosii?
Un iglu este nici mai mult, nici mai putin, decat o casa din zapada, construita ca adapost de catre inuiti. De fapt, iglu este termenul inuit pentru „casa“, construita indiferent din ce material, nelimitandu-se doar la zapada – dar pentru noi, toti ceilalti, are aroma de… Polul Nord si de nameti.
Igluurile sunt construite din blocuri de zapada, in general in forma de dom si, desi sunt asociate cu inuitii, au fost populare mai ales in partea arctica a Canadei si in zona Thule din Groenlanda. Alti inuiti obisnuiau sa foloseasca zapada pentru izolarea caselor lor, construite din oase de balena si piei. Si nu fara rezultate. In vreme ce afara temperaturile puteau scadea pana la -45 grade C, in interior puteau varia intre -7 si +16 grade C, numai cu „incalzire“ umana (caldura trupurilor).
In mod traditional, sunt trei tipuri de igluuri (bineinteles, de dimensiuni diferite si cu utilizari diverse). Cel mai mic dintre ele era construit ca adapost temporar, pentru o noapte-doua, in timpul partidelor de vanatoare, uneori chiar pe gheata banchizelor. Urmatorul tip era cel semipermanent, de marime intermediara, pentru o familie sau doua de dimensiuni medii, cu o singura incapere. Deseori, se strangeau mai multe astfel de igluuri la un loc, formand satucuri inuite. Cel mai mare dintre tipurile traditionale de iglu cuprindea, de obicei, cate doua astfel de constructii, una dintre ele temporara, pentru ocazii speciale, cealalta pentru locuit. Aceasta din urma putea avea pana la cinci camere si putea adaposti si 20 de persoane. Uneori, un astfel de „iglu“ de dimensiuni mari putea cuprinde cateva igluuri mici, unite prin tunele si cu o singura iesire. Acestea erau folosite pentru sarbatori si dansuri traditionale.
Inuitii din zona Davis Trait obisnuiau sa tapiseze interiorul cu piei, ceea ce determina o incalzire de la 2 grade C la 10-20 grade C (ceea ce se poate spune ca deja e confort termic!!).
O tehnica simpla
Zapada care este folosita pentru constructia unui iglu trebuie sa aiba suficienta consistenta structurala pentru a putea fi taiata si stivuita in mod corect, fara a se faramita sau sparge. Cea mai buna zapada este cea suflata de viscol, vantul avand rolul de a compacta si suda cristalele de gheata. Groapa (locul de unde se taie blocurile de zapada) este, de obicei, folosita ca parte inferioara a adapostului. Uneori, este construit un mic tunel la intrare pentru a reduce curentul si pierderea de caldura din interior atunci cand usa este deschisa. Datorita calitatilor izolante excelente ale zapezii, igluurile locuite sunt surprinzator de confortabile si calde. In unele cazuri, se face chiar si o fereastra dintr-o bucata de gheata, pentru iluminare. Ceea ce face unic acest tip de constructie este faptul ca poate fi cladit din blocuri independente care se sustin unul pe celalalt, fara nici un fel de alta structura de sustinere in timpul constructiei. Daca este corect construit, un iglu trebuie sa fie capabil sa suporte masa unei persoane in picioare pe acoperis.
De asemenea, intr-un iglu traditional inuit, caldura provenind de la „lampa de piatra“ (kudlik) cauzeaza topirea lenta a interiorului, care este apoi lasat sa inghete din nou, stratul de gheata astfel obtinut contribuind la soliditatea constructiei. Platforma de dormit este de obicei mai ridicata comparativ cu zona in care se intra si cu „livingul“, deoarece aerul cald are tendinta de a se ridica. Tehnica pare simpla la prima vedere. Se taie blocuri de zapada de maxim 1 m lungime, 40 cm inaltime si 20 cm grosime si se realizeaza un cerc de blocuri in jurul zonei de unde au fost extrase. Se construieste apoi in spirala, catre varf, petrecandu-se blocurile unul peste celalalt, putin inclinate catre interior. Se taie o intrare si se sapa un mic tunel pentru ventilatie in dreptul intrarii si se asaza cateva blocuri ca platforma pentru dormit. Ultimul bloc, din varf, initial trebuie sa fie mai mare decat deschizatura ramasa si se asaza cu grija, apoi, din interior, se „sculpteaza“ pentru a se potrivi exact in deschizatura respectiva. De asemenea, este esential sa se decupeze guri de ventilatie in pereti, catre partea superioara, pentru a evita sufocarea in interiorul igluului. In lipsa acestora, dioxidul de carbon poate sa se acumuleze in spatiu.
Raluca MIHAILESCU
