Drumul Crucii

 

„Via Dolorosa” – Calea Durerii, a suferinţei, este o stradă alcătuită din două segmente, în Oraşul Vechi al Ierusalimului, considerată a fi calea urmată de Iisus, purtându-şi crucea către locul de execuţie.

Calea porneşte de la Fortăreaţa Antonia şi ajunge până la Biserica Sfântului Mormânt – denumită de ortodocşi şi Biserica Învierii Domnului, ridicată pe locul unde se crede că ar fi fost Golgota, dealul Calvarului Crucificării şi al Mormântului. Acoperind o distanţă de aproximativ 600 m, calea este în prezent un important loc de pelerinaj creştin. Ruta actuală a fost stabilită în secolul 18 şi este marcată astăzi de nouă Opriri („staţii”) exterioare ale Crucii; începând din secolul 15, au fost stabilite paisprezece opriri, cele cinci „suplimentare” fiind situate în interiorul Bisericii Învierii. Punctul de pornire al Drumului Crucii este Fortăreaţa Antonia, cazarmă construită în jurul anului 19 d.H. de către Irod cel Mare şi numită după protectorul acestuia, Marc Antoniu. Fortăreaţa a fost construită la extremitatea Estică a celui de-al doilea zid al oraşului, în partea de N-E a oraşului, în apropiere de Muntele Templului. În mod tradiţional, s-a crezut că împrejurimile au devenit mai târziu locul în care a fost Praetorium-ul, unde a fost dus Iisus să-l întâlnească pe Pilat. Totuşi, un istoric şi scriitor de la sfârşitul secolului 1, Iosif, precizează că guvernatorii romani, atunci când veneau la Ierusalim, stăteau în palatul lui Irod şi îşi exercitau îndatoririle de judecată pe pavajul din imediata sa apropiere. Acelaşi Iosif spune că palatul lui Irod se află pe dealul vestic, Oraşul de Sus, acesta fiind chiar descoperit în 2001 într-un colţ al citadelei Porţii Jaffa. Astfel, arheologii conchid că în secolul 1, Praetorium-ul – reşedinţa guvernatorului (Praetor) se afla pe dealul vestic, şi nu la Fortăreaţa Antonia, în partea opusă a oraşului.

Istorie şi legendă

Primele mărturii privind o rută de pelerinaj corespunzând evenimentelor biblice datează din era bizantină. În acea perioadă, o procesiune în Joia Mare pornea de pe vârful Muntelui Măslinilor, se oprea în Grădina Getsimani, intra în Oraşul Vechi prin Poarta Leilor şi urma aproximativ aceeaşi rută ca şi cea curentă către Biserica Învierii Domnului. Dar nu existau opriri. În secolul 8, ruta mergea prin dealul vestic, cu pornire din Grădina Getsimani, continuând pe la presupusa casă a lui Caiafa pe muntele Sion, apoi pe la Hagia Sofia, considerată situl Praetorium-ului şi terminându-se la Biserica Mormântului. Opririle Crucii au început să capete mai multă importanţă în literatura devoţională şi, în consecinţă, să fie marcate pe Via Dolorosa în secolul 14, pe parcursul următoarelor şase secole fiind supuse multor controverse şi negocieri. Abia în secolul 19 s-a ajuns la un acord în privinţa primei, celei de-a patra, a cincea şi a opta. În mod ironic, descoperirile arheologice din secolul 20 indică faptul că traseul timpuriu al Viei Dolorosa de pe dealul vestic era de fapt o cale mai realistă.

Căderile

Opririle curente sunt parte bazate pe un parcurs circular organizat de Franciscani în secolul 14. Prima şi a doua oprire comemorează evenimentele din timpul întâlnirii lui Iisus cu Pilat din Pont, amintind de judecarea şi biciuirea Mântuitorului şi, mai târziu, de discursul Ecce Homo, atribuit de Evanghelia lui Ioan lui Pilat. La faţa locului, există trei biserici romano-catolice datând din secolul 19, care-şi iau numele de la aceste evenimente. Deşi nu există vreo menţiune privind acest lucru în Evangheliile canonice, tradiţia populară spune că Iisus s-a împiedicat de trei ori pe Drumul Crucii, această credinţă reflectându-se în identificarea a trei opriri în locurile unde se presupune că s-ar fi întâmplat. Prima cădere este reprezentată de Oprirea a treia, lângă Capela Catolică Poloneză construită de către catolicii etnici armeni din Polonia în secolul 19. Cea de-a doua cădere este reprezentată de Oprirea a şaptea, la o intersecţie majoră, lângă o capelă Franciscană, construită în 1875. A treia cădere – a noua Oprire – nu este situată chiar pe Via Dolorosa, ci la intrarea Mănăstirii Ortodoxe Etiopiene şi a Mănăstirii Ortodoxe Copte a Sf. Anton, care formează împreună „acoperişul” structurii subterane a Capelei Sfânta Elena din Biserica Sfântului Mormânt.

Întâlnirile

Patru opriri comemorează întâlnirile dintre Iisus şi alte persoane; una dintre ele este menţionată în Evanghelia sinoptică, o a doua este prezentă în toate Evangheliile, o alta doar în Evanghelia lui Luca, iar celelalte două numai în tradiţia populară. Noul Testament nu face nicio menţiune în legătură cu vreo întâlnire a lui Iisus cu mama sa, pe drumul către crucificare, dar ea este prezentă în tradiţia populară. Aceasta este cea de-a patra oprire, la un oratoriu armenesc catolic de secol al 19-lea (1881). Cea de-a cincea oprire se referă la episodul biblic în care Simon din Cyrene cară crucea lui Iisus pentru o vreme, fapt menţionat în cele trei Evanghelii sinoptice, dar nu şi în cea după Ioan. Aici se află Capela lui Simon din Cyrene, o construcţie franciscană din anul 1895. O legendă medievală romano-catolică spune că Sfânta Veronica l-a întâlnit pe Iisus pe Drumul Crucii şi i-a şters sudoarea de pe faţă cu un văl pe care s-ar fi imprimat imaginea Mântuitorului, deşi în Biblie nu este prezent niciun element al acestei legende. Vălul Sfintei Veronica este considerat o imagine a Mântuitorului înainte de Crucificare şi este distinct faţă de Giulgiul de la Torino, care reflectă o imagine post-Crucificare. A şasea oprire comemorează această întâlnire, marcată prin construcţia, la sfârşitul secolului 19, a Bisericii Chipului Sfânt şi a Sfintei Veronica. Cea de-a opta Oprire aminteşte de episodul descris de către Evaghelia după Luca în cadrul căruia Iisus a întâlnit femeile mironosiţe şi s-a oprit pentru a spune câteva cuvinte. Locul curent este marcat prin Mănăstirea Ortodoxă Grecească a Sfântului Haralambie.

Biserica Învierii Domnului

Biserica Sfântului Mormânt, denumită de ortodocşi a Învierii, este situată pe locul Golgotei, dealul Calvarului, unde a fost crucificat Iisus Hristos şi include şi locul unde se presupune că a fost înmormântat. Biserica a fost încă din secolul 4 cel mai important loc de pelerinaj pentru creştini, iar astăzi este şi sediul Patriarhului Grec-Ortodox din Ierusalim, adăpostind de asemenea ramuri ale Ortodoxiei Estice şi Orientale şi ale Romano-Catolicilor. În secolul 2, situl era un templu păgân, deşi anumiţi cronicari au susţinut că după crucificare a devenit un loc de veneraţie creştină. Primul împărat creştin al Romei, Constantin, a comandat în anul 345 ca templul să fie înlocuit de o biserică. Se crede că în timpul construcţiei, mama sa, Elena, ar fi redescoperit Adevărata Cruce şi Mormântul. Biserica lui Constantin a fost construită, de fapt, sub forma a două biserici interconectate deasupra celor două locuri sfinte, incluzând o bazilică (Martyrium), un atrium cu coloane (Triportico), cu locul tradiţional de crucificare într-un colţ şi o rotondă, denumită Anastasis (Învierea), care conţine rămăşiţele unei încăperi săpate în stâncă, pe care Elena şi Macarius au identificat-o ca fiind locul înmormântării lui Iisus. Această clădire a fost afectată de un incendiu în anul 614, când Imperiul Sasanid a invadat Ierusalimul şi a capturat Adevărata Cruce, dar în 630 împăratul Heraclius a recucerit şi a reconstruit biserica. După capturarea Ierusalimului de către arabi, a rămas lăcaş creştin, musulmanii iniţial protejând siturile creştine din oraş. În 1009, califul Al-Hakim bi-Amr Allah a ordonat distrugerea completă a bisericii ca parte a unei campanii anti-creştine în Palestina şi Egipt. Daunele au fost extinse, numai câteva părţi ale bisericii supravieţuind. Europa Creştină reacţionează prin expulzarea evreilor şi cruciade. Urmează negocieri între Imperiul Bizantin şi Califul Ali az-Zahir – fiul lui Al Hakim -, acesta din urmă acceptând reconstrucţia şi redecorarea bisericii – lucru care se întâmplă în 1048, finanţată fiind de Împăratul Constantin IX Monomachos şi de Patriarhul Nicephorus din Constantinopole. Totuşi, o reconstrucţie totală ar fi fost mult peste resursele disponibile. Noua construcţie s-a concentrat pe rotondă şi pe clădirile din jur, dar bazilica a rămas în ruine. O vreme, Ierusalimul a tot schimbat stăpânii (fatimizi şi turci loiali califului din Bagdad), până la sosirea cruciaţilor, în 1099. Anterior se zvonise că o aşa zisă „cisternă” de sub bazilică ar fi fost locul unde Elena a găsit Crucea, iar cruciaţii, încercând să ajungă la această locaţie, au descoperit parte a ruinelor templului lui Hadrian, decizând să transforme acest spaţiu într-o capelă dedicată Sfintei Elena. Cruciaţii au început să renoveze biserica în stil roman, renovările unind capelele anterioare sub un singur acoperiş.

După ce situl trece prin multe stăpâniri şi avarii, mai ales din cauza neglijării, restaurări extinse au avut loc în 1555, sub controlul franciscanilor. Apoi, un incendiu afectează situl în 1808, având loc reconstrucţii în 1809-1810, în stil otoman-baroc. Decoraţiile de marmură ale Mormântului rămân însă cele din 1555. Domul curent datează din 1870 şi a fost restaurat în 1994-1997.

Golgota şi Sfântul Mormânt

Stânca unde a fost ridicată Crucea Mântuitorului (cea de-a douăsprezecea oprire a Crucii) se află acum în interiorul Bisericii Sfântului Mormânt. Principalul altar de aici aparţine Bisericii Greco-Ortodoxe, iar stânca poate fi văzută, prin panouri de sticlă, de ambele părţi ale altarului, sub acesta fiind o gaură unde se spune că ar fi fost înfiptă Crucea. Romano-Catolicii (Franciscani) au un altar în partea laterală – Capela Baterii în Cuie a Mântuitorului pe Cruce (cea de-a unsprezecea oprire). La stânga altarului, către Capela Ortodoxă, este o statuie a Fecioarei Maria, despre care se spune că ar fi făcătoare de minuni. În apropiere se află şi a 13-a oprire a Crucii, locul în care Iisus a fost coborât de pe Cruce, trupul său fiind aşezat pe Piatra Ungerii, uns şi înfăşurat în giulgiu. Rotonda este situată în centrul complexului, sub cea mai mare dintre cele două domuri ale bisericii, aşa cum arată în urma renovărilor din secolul 19. În centrul Rotondei se află Aediculul, care conţine Sfântul Mormânt. Acesta are două încăperi, prima adăpostind Piatra Îngerului, care se crede că este un fragment al lespezii ce a fost folosită pentru închiderea Mormântului, iar a doua – Mormântul însuşi, protejat cu o placă de marmură. Biserica Ortodoxă, cea Romano-Catolică şi cea Armeană Apostolică deţin toate drepturile asupra interiorului Sfântului Mormânt, toate trei comunităţile celebrând aici zilnic Sfânta Liturghie.

Miracolul Luminii Sfinte a Învierii

În dimineaţa Sâmbetei Mari, Sfântul Mormânt este controlat minuţios, să nu existe nimic în interior care ar putea produce foc, apoi se sigilează, după care se deschid porţile pentru credincioşi, Patriarhul venind şi el la biserică. Când soseşte momentul, este dezbrăcat de podoabe, controlat de şeful poliţiei şi de câţiva reprezentanţi musulmani să nu aibă surse de foc asupra sa, apoi intră în Sfântul Mormânt, unde se roagă şi aşteaptă Darul Luminii Dumnezeieşti. Pe care, de fiecare dată îl primeşte, aducându-l în Cămara Îngerului, unde aprinde două mănunchiuri a câte 33 lumânări – numărul anilor Mântuitorului. De aici, Lumina Sfântă se răspândeşte cu repeziciune printre cei prezenţi, iar simbolul ei mai departe, în întreaga lume, alături de tradiţionalul HRISTOS A ÎNVIAT!

 

Raluca MIHĂILESCU

raluca.mihailescu@ziuacargo.ro

LĂSAȚI UN MESAJ

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.