Page 38 - Revista ZIUA Cargo decembrie 2019

Am pus prelata...
Recunosc. Mi-a plăcut întotdeauna să comunic, să scriu.
Dar niciodată nu mi-a fost atât de greu să scriu ceva despre mine și cariera mea.
Dacă stau să le adun, cred că s-au strâns câteva sute de articole apărute, fie în revista „Cargo & Bus” al cărei patron am fost câțiva ani buni, în revistele germane „lastauto omnibus” și „KFZ-Anzeiger”, în diverse newslettere, la două dintre companiile pentru care am lucrat, sau, mai de curând, în revista de față, unde mi-am reîntâlnit câțiva dintre colegii mai vechi, de care mă leagă nu numai dragostea pentru transport și aceste vehicule fascinante cu care se prac- tică, dar și o veche și foarte dragă prietenie.
Desigur, peste 40 de ani trăiți între camioane și, mai ales, semiremorci se pot numi fără mari rezerve „o ca- rieră”, dar, pe lângă munca aceasta, ce mi-a făcut atâta plăcere și mi-a adus nenumărate bucurii și satisfacții, cred că am fost însoțit și de o porție bună de noroc. Am putut trăi și munci în 7 țări diferite, am învățat să vorbesc fluent în 8 limbi străine și, mai presus de toate, am întâlnit atâția oameni fru- moși de la care am avut de învățat, sau cărora acum, cu barba grizonată, le-am putut transmite câte ceva dintr-o experiență atât de colorată.
Dragii mei: Meda, Radu, Violeta, Raluca, Alex și toți ceilalți prieteni din redacție, această povestire, care este mult prea lungă pentru a încăpea în paginile unui singur număr de revistă,
v-o dedic vouă, dar și tuturor cititorilor voștri, prietenilor mei din transporturile românești, foștilor colegi din vânzări de vehicule utilitare și tuturor celor ce m-au însoțit în aceste decenii.
Voi evita peste tot, acolo unde se poate, să folosesc numele celor întâl- niți, pentru că toți au fost importanți pentru mine, fiecare în felul lui, și nu vreau ca aceia rămași fără nume să se simtă uitați. Dar nu, nu am uitat pe nimeni...
Dar, să începem...
Aveam 6 ani când un prieten de familie conducea un camion marca ZIS Molotov, de construcție sovietică, și care căra cartofi de pe câmp spre
Dan Schnick
depozitele de zarzavat din București. Țin minte că pe ușa cabinei stătea scris: „acest camion a parcurs 50.000 de km fără reparații capitale” și „viteza maximă 50 km/oră”. Când ajungeam pe drumul de câmp, mă lua pe ge- nunchi și aveam voie să țin de volan. Nu să și învârt de el: pe vremea aceea nici măcar camioanele nu aveau ser- vodirecție...
În acele prime momente conștiente de când încep și amintirile, s-a născut dragostea mea pentru camioane, care nu m-a părăsit nici acum, la pensie.
Și așa se face că, încă de la vârsta de 18 ani, o dată cu cel pentru auto- turisme și motocicletă, am obținut și permisul pentru condus camioane și, mai târziu, la 21 de ani, și pe cel pen- tru autobuze. Ca o consecință fireas- că, pe când eram student la Faculta- tea de Mașini Termice și Motoare
Diesel din cadrul politehnicii din orașul german Karlsruhe, în timp ce colegii mei aveau job-uri de vacanță în res- taurante, hoteluri sau prin alte locuri fixe, subsemnatul ducea camioane și remorci vândute de firme germane în diverse țări din Orientul Apropiat sau Mijlociu, de unde se întorcea cu avio- nul pentru următoarea cursă. Și pentru a avea o idee mai clară: pe vremea aceea, asfaltul se termina undeva între Istanbul și Ankara... Așa am ajuns la Teheran, Bagdad, Amman, Riad, Doha și Abu Dhabi.
Spre București... cu trenul
Datorită locului de practică în pre- gătirea licenței – specialitatea mea este de inginer în... locomotive Diesel-hidra- ulice pentru calea ferată – am început lucrul la concernul Krauss-Maffei din München, printre alte multe produse și un mare fabricant de locomotive care, cu prima ocazie, m-a trimis (și datorită faptului că eram vorbitor de limba română) la București, la fostele uzine „23 August”, care aveau comenzi pentru export și unde, în caietele de sarcini, erau prevăzute și elemente de anti-derapare și anti-patinare care nu se produceau în România și trebuiau importate din afară. (Mai târziu, la livrarea a două astfel de locomotive de linie îngustă și destinate tractării unor mici vagoane basculante pentru trans- portul de cacao spre depozite, am ajuns și la Bujumbura, capitala micu- țului stat Burundi...). O dată stabiliți parametrii tehnici, vânzarea se făcea – ca toate importurile vremii – doar prin întreprinderi de comerț exterior aflate în subordinea diverselor ministere și controlate de... știm noi cine... În cazul meu, era vorba de Contransimex, care, mai târziu, avea să devină și primul
POVESTEA MEA
38 ............................................................................................................................................ decembrie 2019