Page 39 - Revista ZIUA Cargo decembrie 2019

meu client de semiremorci de după revoluție.
Era în anul 1978 când mă aflam, într-o zi, la Contransimex, și am întâlnit la serviciul protocol un concetățean german în căutarea unui producător ieftin de containere maritime.
Voia sa le comercializeze prin fir- ma lui din orașul-port Bremerhaven, de la Marea Nordului. M-am oferit să-l ajut și am ajuns cu el la Iași, la o uzină numită pe atunci URCUMT, care fabri- ca astfel de containere, dar care erau de o calitate modestă și nu aveau o- mologare de la instituțiile abilitate, pre- cum Germanischer Lloyd sau Bureau Veritas. Germania devenise deja mo- torul cel mai turat al economiei euro- pene, iar porturile mari rulau un număr din zi în zi mai mare de astfel de con- tainere de toate tipurile și necesarul creștea necontenit. Am lăsat, deci, baltă locomotivele și am plecat cu acest domn la Bremerhaven, unde am înființat împreună o firmă de comerț cu containere.
Ne-au trebuit 6 luni până când uzina din Iași a fost în stare să pro- ducă astfel de containere de o calitate omologabilă și, în fine, am putut duce personal, cu un camion închiriat, două unități la Bremen, la Germanischer Lloyd iar, după testele extrem de dure, am obținut, în fine, „pașaportul” afa- cerii. Dar, după primele livrări, s-a declanșat (din cauza transformării Iranului într-un stat islamic funamen- talist) celebra criză de petrol din 1979, având drept consecință pentru proas- pătul afacerist faptul că un container din Coreea de Sud livrat franco Hamburg costa mai puțin decât ma- terialele de producție de la Iași...
Afacerea a murit instantaneu și, o dată cu ea, și resursele financiare ale subsemnatului, care a rămas, pe deasupra, și cu un credit descoperit investit în firma ce se scufundase în Marea Nordului.
Ziua la fabrică, noaptea la volan
M-am întors, deci, cu codița între picioare la Krauss-Maffei, de data asta la secția pentru utilaje pentru industria chimică, ce dezvoltase, între timp, afa- ceri importante cu combinatele gigant ale lui Ceaușescu. Dar pentru că sala- riul nu era suficient pentru a plăti păcă- tosul de credit, noaptea transportam cu un autotren frigorific fructe și zarza- vat de la marele depozit din München către supermarket-urile din Lindau, la marginea lacului Bodensee, iar sâm- băta și duminica, pentru că nu existau
încă nici interdicțiile de circulație pen- tru camioane în weekend, și nici diagrame tahograf care să te trădeze, mărfuri de tot felul pentru o casă de expediție spre Bremen și Hamburg. Și pentru că fiecare marcă îmi era extrem de prețioasă, pe drum făceam o pauză de cafea și câteva fursecuri la Heilbronn, la cel pentru care în timpul studenției transportasem ca- mioane și semiremorci în Orient și a cărui secretară îmi mai strecura, pe furiș, câteva și pentru drum...
În timp ce ronțăiam de zor din ele și încercam să-i fac puțină curte secretarei, pe ușă a intrat Rudi Weilbacher, patro- nul firmei, și m-a chemat în biroul lui.
„Îl am la telefon pe domnul Bernd Hoffmann, unul din patronii firmei Schmitz, știi tu, ai dus și semiremorci de la Schmitz, o dată, cu camioanele mele. Dorește să vorbească cu tine!”
Am luat receptorul, puțin timorat, și l-am auzit spunând:
„Tinere, înțeleg de la prietenul meu, Rudi Weibacher, că te pricepi la afaceri cu țările comuniste din Europa de Est. Ei bine, știu că în multe din aceste țări se cumpără semiremorci din Vest, dar eu nu pot participa la aceste afaceri pentru că nu am pe nimeni care să se ocupe serios de asta. Aș fi vrut să ne întâlnim să vor- bim un pic.”
Restul convorbirii nu-l mai țin minte...
... eram oricum extrem de emoțio- nat. În aceeași zi, în drumul spre Hamburg, m-am oprit cu camionul meu într-o parcare de lângă Kassel, de unde domnul Hoffmann, într-un Mercedes elegant cu număr de Elveția, a venit să mă ia la el acasă, pe mine, un șofer de camion de weekend, peste a cărui di- plomă de inginer se pusese, între timp, praful, acasă. Ne-am așezat pe niște fotolii generoase din piele, iar Domnul
Hoffmann mi-a povestit câte ceva despre Schmitz, despre marile firme de transport din Europa de Est, precum SOMAT din Bulgaria, Hungarocamion din Ungaria, PEKAES din Polonia sau sovieticii de la Sovtransavto. Apoi m-a supus unui CV verbal, unde nu am avut curajul să-i vorbesc despre problemele actuale. Dar le-a ghicit:
“Nu-i așa că aveți datorii, domnule Schnick?”
Nu avea sens să mint. „Da”, am recunoscut și am adăugat de la mine și considerabila sumă cu 5 cifre de mărci germane din care consta.
„Așa nu puteți lucra pentru mine!” continuă Hoffmann, dar văzându-mă că încercam să mă ridic pentru a scur- ta convorbirea pe care o consideram, ca atare, închisă, mă opri:
„Cred că nu m-ați înțeles. Cineva care este sub o presiune atât de mare din cauza unor datorii nu se va putea concentra niciodată pe afaceri, unde are nevoie de o observație atentă, de inventivitate și de o punere justă în balanță a șanselor și a drumului de realizare a acestora. Așadar, vă fac următoarea propunere: vă acord o ga- ranție bancară pe care o prezentați băncii dvs. care, imediat, vă va lăsa în pace. Iar dacă în decurs de 6 luni veți încheia un prim contract de – să zicem! – 50 de semiremorci într-o țară comunistă, priviți această sumă ca un avans la primele de reușită pe care, sigur, le veți merita în viitor!”
Era mijloc de luna mai, 1982. Pe 1 iunie, la ora 9 dimineața, eram la fa- brica Schmitz din Altenberge și am fost prezentat celorlalți patroni și direc- tori iar, o săptămână mai târziu, la biroul din orașul elvețian Zug, care era răspunzător pentru piețele est-eu- ropene și cele din Orientul Mijlociu. Așa am ajuns să vând semiremorci. A fost începutul unei cariere care s-a încheiat acum, în 2019, când peste acești aproape 40 de ani, am pus pre- lata... (Va urma).
Dan SCHNICK
dan.schnick@ziuacargo.ro
decembrie 2019 .......................................................................................................................................... 39
POVESTEA MEA