15 mai. 14:50. Mihai și Liliana se opresc, pentru pauza de 24 de ore, într-o parcare situată pe A28, Somme, Franța, la aproximativ 140 de kilometri de Calais. Vremea nu ține, astăzi, cu șoferii… Plouă și vântul bate puternic. Parcă nici lacătul folosit pentru asigurarea mărfii nu se fixează bine… Dar sunt împreună și.. în fond… asta compensează orice.
Mihai Spătaru și Liliana Condurache s-au cunoscut în urmă cu 2 ani și jumătate. Liliana își dorise întotdeauna să fie șofer profesionist, iar, în ultimul an, reușise să obțină toate categoriile de permis. Fata ei crescuse, deja, și putea să stea fără probleme cu bunicii și unchii ei, care locuiau în apropiere. După o experiență urâtă de lucru în echipaj, care a durat două luni, l-a cunoscut, prin intermediul unor prieteni, pe Mihai.
Ea avea nevoie de inițiere în arta de a fi șofer profesionist, iar el de o persoană care cunoștea limba spaniolă. Am uitat să precizez… totul se petrecea în Spania, unde Liliana locuia, deja, de aproape 10 ani.
2 ani și jumătate, același suflet
„Din 6 ianuarie 2019, am fost împreună zi de zi, secundă de secundă. Nu ne-am certat niciodată, nici măcar nu ne-am contrazis. Deși eu sunt o fire vulcanică, Mihai era atât de corect și atât de bun, un familist atât de convins, încât îmi era, pur si simplu, rușine să ridic tonul, indiferent de motiv.
În toată această perioadă, de doi ani și jumătate nu am luat nici măcar o dată concediu. Nu aveam nevoie, trăiam cea mai frumoasă poveste a vieții noastre. Nu am știut, până în momentul în care l-am cunoscut, ce este aceea iubire, ce este respectul sau sprijinul reciproc… Dacă spun că Mihai era o persoană specială, mi se pare prea puțin.
Mihai era calm, înțelegător, darnic, muncitor și responsabil în fiecare moment.
Cred că avea toate calitățile din lume. Nu merita să sufere pentru nimic în lumea asta!
Am început activitatea, în echipaj, în cadrul unei companii spaniole, având șef român, pe mai puțini bani, dar eram acasă miercuri, sâmbătă și duminică. Făceam curse Madrid-Italia, tur-retur, dar, lucrând în echipaj, aveam timp să facem două curse pe săptămână. Timp de două luni, a fost totul în regulă, iar programul s-a respectat. Dar, apoi, au început problemele și ilegalitățile, iar Mihai nu era niciodată de acord cu asta. «În momentul în care miști roata fără card de tahograf, înseamnă să muncești gratis și, atâta timp cât nu mi se respectă pauza, nu este în regulă», îmi spunea el. În acest context, după patru luni, am renunțat.
A urmat o firmă în regulă din toate punctele de vedere. Avea baza aproape de casă și toate regulile erau respectate. Dar, odată cu pandemia, nu ne-au mai putut oferi posibilitatea să lucrăm în echipaj. Nu am vrut să lucrăm singuri pe camion.
Voiam să fim împreună și am considerat că banii nu sunt mai importanți decât familia.
Am căutat un alt angajator și am găsit o firmă care avea o faimă destul de urâtă, dar, cu bază la Madrid, ceea ce ne permitea să efectuăm acasă pauzele pe care le luam la două săptămâni. Oricum aveam nevoie de o soluție de avarie, până la deblocarea pieței. În ciuda prostului renume, nu am avut niciodată probleme cu firma. Chiar dacă plățile au mai întârziat, au fost întotdeauna făcute. Iar, în privința programului, dacă te impui și spui ce ai de spus, nu are nimeni ce să îți facă, pentru că volanul e la tine în mână. Așa că am rămas la ei, până în prezent.
În mod normal, când mergeam către Anglia, încărcam din Spania și ne opream în parcarea securizată din Calais. Nu aveam timp să traversăm în aceeași zi și, în Anglia, sunt întotdeauna probleme cu parcările, pentru că nu sunt locuri. La întoarcere, plecam cu program întreg din Derby, în 4 ore și jumătate eram la Calais, după care urma să conducem până la 18 ore.
În sâmbăta respectivă, la ora 3 fără 10 trebuia să ne oprim pentru pauza săptămânală, de 24 h.
După ce am coborât de pe tren, mai aveam două ore și Mihai a considerat că putem ajunge până în Abbeville. Pe cursa respectivă, aveam descărcare în Vitoria, după care luam altă remorcă și coboram către Madrid. Eu eram la volan, el consulta hărțile și a apreciat că puteam ajunge până după Baie de Somme, o parcare pe ambele sensuri, unde firma ne interzicea să oprim din pricina migranților, care se ascund în camioane, neștiind în ce direcție va pleca mașina (către Anglia sau către Paris). Mihai a apreciat că aveam timp să ajungem la următoarea parcare, pe sensul către Paris, nevizată de către imigranți. Am ajuns acolo în ultimul minut al programului, dar nu mai aveam loc, era plin de camioane. Am parcat în spatele lor, pentru a nu deranja traficul. Nu cred că am fost urmăriți sau vizați în mod special, chiar dacă transportam colete. Aveam o poziție bună, iar camera de luat vederi ne prindea pe noi, mai mult decât pe celelalte camioane din parcare.
Afară ploua foarte tare și bătea vântul puternic.
Nu ne-am gândit niciun moment că se și putea întâmpla ceva cu adevărat grav. El avea, deja, ani de zile pe camion, în Danemarca, unde a început activitatea, și nu a avut niciodată probleme cu furtul de motorină sau de marfă. Era tot timpul foarte responsabil, atent unde se parchează, ținea cont de toate detaliile. Nu ne-am fi oprit nici acolo, dacă ne-ar fi permis tahograful.
După ce a pus lacătul, imediat după ce am parcat, Mihai s-a întors în cabină, spunând că va mai verifica pe parcursul zilei dacă este închis bine. Am mâncat și ne-am culcat. Ne-am trezit pe la 7 seara, am vorbit cu familia, am cinat, iar, pe la 1 noaptea, nu ne era încă somn, dar am decis să ne culcăm. Dar, înainte de asta, a ieșit să își facă nevoile și să de asigure, încă o dată, că totul e ok cu camionul; cred că a stat toată ziua cu ideea că nu a închis bine lacătul.
L-am auzit, de afară: „la muncă, nu la furat!”, am deschis ușa șoferului și l-am văzut cum venea pe lângă remorcă, plin de sânge.
Am început să îl strig și să cer ajutor. A venit până în fața ușii șoferului de la camion, și-a ridicat bluza și am văzut că, în partea stângă, în dreptul inimii, avea o tăietură, către umăr, dar nu părea să sângereze foarte mult. Chiar nu înțelegeam de unde este atâta sânge. I-am dat mâna, a urcat în camion, am blocat ușile, am deschis geamurile până la jumătate, să aibă aer, m-am întins după un prosop, strigând, în același timp, în permanență, după ajutor. Am pus mâna pe telefon să chem ambulanta. Atât mi-a spus: „nu pot să respir”, apoi și-a dat ochii peste cap și i-a bufnit sângele pe gură. Am deschis geamul și l-am aplecat în afară, ca să nu se înece în propriul sânge.
Cei de la urgențe mi-au răspuns la apel. Am vorbit în engleză, în spaniolă, în română și nu m-am înțeles cu nimeni. În panică, am aruncat telefonul pe bord și am vrut să cobor din camion.
Am tras perdeaua pe partea dreaptă și am văzut o mașină pe partea dreaptă, peste drum de noi, în care se urcau două persoane, cu un obiect care părea o armă albă, de 30-40 cm…
Nu pot să declar că a fost o sabie. N-am coborât, pentru că mi-a fost frică să nu vină peste mine, în schimb țipam cât mă ținea gura. În momentul în care au plecat, cu farurile stinse, am observat că era o mașină break, cu geamuri negre, o culoare deschisă, dar nu albă; am presupus că era un gri deschis.
O lume a oamenilor singuri, unde guvernează teama… și un român într-o dubiță…
După ce au plecat, am coborât din camion și am luat-o pe jos, prin parcare, bătând cu pumnii la toate camioanele parcate, în ideea că poate vorbește cineva franceză, să ajute să comunic cu serviciile de urgență, sau să atrag atenția la benzinărie, care era deschisă. Unul a tras perdeaua, s-a uitat la mine și a tras-o înapoi, și am fost convinsă că nu mă va ajuta nimeni.
Nu voiam să coboare nimeni din camion să mă ajute, pentru că știu că toți țin la viața lor. Dar, așa cum spunea și Mihai, poți să faci ceva și din cabină, să suni la poliție, să claxonezi, să pornești camionul câțiva metri…
Când mă întorceam către camion, am văzut pe cealaltă parte o dubiță și m-am dus la șoferul acesteia, începând să îi vorbesc în toate limbile pe care le cunoșteam. Mi-a spus să vorbesc românește, că m-a auzit când strigam. Deja formase numărul să vorbească la poliție. Cred că a stat pe telefon 45 de minute, pentru că nu au fost capabili să ne localizeze nici după coordonate, nici după numele stației de alimentare. Chiar dacă le-am explicat că este prima parcare după Baie de Somme. La un moment dat au adus o traducătoare româncă, să vorbească în paralel cu cea de la urgențe. Nici după toate aceste detalii nu ne puteau localiza. Într-un final, le-am dat codul poștal după care ne-au găsit.
Am așteptat mult și după ce am închis telefonul.
Apoi au venit cu toții odată: poliție, pompieri și ambulanță. Dar era prea târziu…
Mi s-a explicat, ulterior, că Mihai fusese înjunghiat în plămân și că de aceea a zis că nu poate respira. Eu îi ținusem prosopul în zona inimii, dar el fusese, de fapt, înjunghiat în spate. Am înțeles doar atunci când l-au ridicat pompierii de pe scaun și am văzut cât sânge era acolo. Tot așteptând ambulanța, îl acoperisem cu o pătură, îi pusesem un pui de pernă sub cap, i-am dat palme, l-am frecat pe mâini și pe picioare, am țipat, l-am sărutat… nu știam ce să mai fac…
Nu mai puteam aprecia timpul, în momentele respective, dar, când au venit și au încercat să îl resusciteze, am apucat să schimb câteva vorbe cu șoferul dubei, care a fost luat apoi să dea declarații, împreună cu doi șoferi din parcare.
Îmi este foarte greu să descriu ce am simțit și prin ce am trecut. În primul rând, nu mi-a venit să cred, nici măcar în momentul în care au declarat decesul. Am negat total și mi-am pierdut capul în așa măsură, încât, atunci când am văzut o pătură pe jos, am vrut să îl acopăr, pentru că el era friguros de felul lui. Țipam și nu conștientizam. Poate că nici acum nu conștientizez în totalitate că Mihai nu va mai fi lângă mine. Dar trebuie să mă ridic și să merg mai departe. O voi face pentru fiica mea și voi lupta pentru ca alți șoferi profesioniști să nu împartă soarta lui Mihai.
2 săptămâni mai târziu, un atac similar, la doar câțiva kilometri distanță
S-a mai întâmplat un caz similar, ieri noapte (n.r. 6 iunie), dar șoferul a scăpat – tot român, tot din Brăila, ca și Mihai, la câțiva kilometri de parcarea unde am fost noi. La 4 dimineața, în timp ce ieșise, împins de nevoile fiziologice, a observat mișcare lângă remorcă. A apucat să urce înapoi în cabină și i-a fost atacat capul tractor cu cuțite. În același timp, unui coleg din Belarus i-au introdus gaz în cabină, dar a apucat să facă fotografie mașinii folosite în atac. Nu este aceeași ca în cazul nostru, dar modul de operare a fost unul similar. Cred că este posibil să fie aceiași oameni, cu un alt vehicul. Din nou, autoritățile au venit după o oră și jumătate, iar polițiștii nu au fost deloc interesați de fotografia cu numărul de înmatriculare al mașinii unde se urcaseră atacatorii.
Franța este cea mai periculoasă zonă.
Pe toate grupurile de șoferi sunt semnalate zilnic furturi pe Franța.
Din păcate, autoritățile franceze par să fie depășite de problemă, sau pur și simplu nu consideră siguranța șoferilor ca fiind o prioritate.
Sunt conștientă că trebuie să mă întorc la muncă, la un moment dat. Dar nu știu dacă o să mă mai pot sui vreodată într-un camion.
Acum trebuie să merg să îmi iau ce îmi aparține din cabină, când mașina o să vină din Franța, de la investigații. Probabil, o să mă cheme la reconstituirea faptelor… Mai am de trecut doi pași foarte importanți, la care nu știu dacă pot să fac față.
Nu pot să fac altceva decât să merg înainte și să susțin această cauză. Nu pot să mă închid în cameră și să plâng, că nu mi-l mai aduce nimeni înapoi pe Mihai.
Mulțumesc pentru că orice secundă petrecută lângă Mihai a fost o binecuvântare. Mulțumesc pentru toate momentele frumoase, dar nu înțeleg… De ce atât de puțin?
Singurul lucru care mă alină puțin este faptul că am putut să îl fac fericit. Împreună, am fost fericiți 100%!
După ce Mihai a murit, m-am comportat așa cum am crezut că i-ar fi plăcut lui. I-am respectat memoria și imaginea pe care o avea. Nu am vrut să cer nimănui nimic. Aș vrea să fie mândru mine și de acum încolo, așa cum a fost și până acum.”
Opriți asasinatele în parcări!
Aceasta este povestea Lilianei Condurache și motivul pentru care a decis să se implice în campania Voluntari în Europa, care a deschis o petiție pentru stoparea acestui fenomen inuman, care va fi transmisă Uniunii Europene.
„Chiar și o singură viață irosită este mult prea mult!” este sloganul de la care pornește motivarea petiției.
Până la urmă, de cine depinde să se facă dreptate, în mod real, tuturor celor căzuți în războiul necruțător al violenței de pe șoselele europene ale secolului 21? Pentru ca, în memoria lor și pentru viitorul nostru, să nu se mai întâmple niciodată așa ceva? Pentru ca anchetele să meargă până la pedepsirea exemplară a vinovaților? Pentru adoptarea unor măsuri REALE de protecție și de securitate pentru șoferii de camion, de orice naționalitate, care ne transportă, zi de zi, pâinea și medicamentele?
Sunt întrebări pe care le ridică inițiatorii petiției, care susțin că depinde de fiecare dintre noi, să nu lăsăm, din nou, să se aștearnă tăcerea și pasivitatea autorităților europene asupra unui fenomen tragic, care s-a acutizat, deja, de prea multă vreme.
Semnăm cu toții petiția!
Sunteți șoferi? Aveți un frate, o soră, o mamă sau un tată, fiul (fiica), un verișor sau un unchi, ori un prieten care lucrează în branșă? Semnați petiția!
Sunteți simpli cetățeni? Dacă, poate, că vă gândiți că nu aveți nicio legătură cu această branșă… vă înșelați. Vă bucurați de fiecare dată când găsiți pe raftul magazinelor produsul dorit, sau când ajunge acasă pachetul pe care îl așteptați. În camionul condus de Mihai și Liliana, erau mărfuri destinate unor astfel de livrări. Oare putem rămâne liniștiți atunci când produsele ne-au fost livrate cu riscuri majore?… cu prețul vieții?… Semnați petiția, pentru că fiecare semnătură contează!
Este extrem de simplu și reprezintă primul pas pentru o protecție reală.
O puteți face pe Facebook, pe pagina Voluntari în Europa, sau direct aici:
https://www.petitieonline.com/oprii_asasinatele_oferilor_in_parcari
„Șoferii sunt terorizați, familiile de acasă, la fel, și e inacceptabil să nu se poată lua măsuri. Suntem în secolul 21! Nu există „nu se poate!”, a subliniat Liliana, în încheierea discuției noastre.
#viata_mea_contează
Meda IORDAN
meda.iordan@ziuacargo.ro
Opriți asasinatele în parcări! Stop violenței!