Recent, într-un litigiu între două case de expediții, care, la prima vedere, părea simplu, am observat că termenii contractuali și înțelesul juridic al clauzelor contractuale nu era înțeles de către cele două părți semnatare ale contractului. Drepturile și obligațiile unui transportator diferă de cele ale unei case de expediții, chiar dacă, parțial, anumite drepturi/obligații sunt identice sau similare.
Deși contractul a fost semnat între două case de expediții și obiectul concret al acestora era transportul rutier de marfă, fiecare casă de expediții a acționat, în acest contract, ca un transportator, iar clauzele contractuale au făcut referire la poziționarea acestora ca transportatori, și nu de case de expediții.
Precizez că acest material privește transportul rutier de mărfuri pe șosele, transport supus prevederilor legale naționale și Convenției CMR.
Povestea… pe scurt
Concret, un producător de materiale finite din România (beneficiar) are nevoie de materie primă (marfă) dintr-o altă țară. Ambele țări sunt semnatare ale Convenției CMR. Pentru a primi materia primă necesară, plătește prețul acesteia producătorului și stabilește data la care poate să ridice marfa. Pentru transferul ei în România, contactează o societate românească (casa de expediții nr. 1), căreia îi solicită o ofertă care să cuprindă elementele esențiale: preț transport, durată, asigurarea mărfii. Operatorul ales are ca obiect de activitate atât transportul (preponderent), deținând în proprietate și leasing mijloace de transport, cât și expedițiile, și alege să contracteze o altă casă de expediții (cu care mai colaborase și anterior), pentru a putea efectua cursa. A doua societate (casa de expediții nr. 2) transmite, potrivit cererii, oferta sa privind costul, durata și elementele esențiale ale transportului. Se semnează contractul între cele două case de expediții.
În contractele semnate, cele două case de expediții au acționat ca beneficiar al transportului și transportator, deși niciuna nu avea efectiv calitatea menționată: ambele case de expediții semnând contractele în calitate de beneficiar și transportator (chiar și denumirea acestora în contracte fiind de „beneficiar” și „transportator”).
Marfa este încărcată (fără rezerve pe formularul CMR), iar, la descărcare (locul indicat de beneficiar), se constată de beneficiar că aceasta este deteriorată (rezerve pe formularul CMR).
Disputa dintre cele două case de expediții este, în prezent, pe rolul instanțelor de judecată, dosarul fiind soluționat pe fond.
Important de reținut, având în vedere contractele semnate (în principal) și susținerile părților în fața instanței de judecată (în secundar), este că acestea au avut în vedere altceva (altă situație juridică), la momentul semnării contractelor. Astfel, beneficiarul a semnat un contract (cu casa de expediții nr. 1), considerând că a încheiat un contract de transport cu o societate care va efectua acel transport. Clientul final nu a luat în calcul că semnează un contract cu o casă de expediții care se va ocupa de realizarea transportului mărfii cu un alt transportator, sau cu o altă casă de expediții. Casa de expediții nr. 1 (cu care a semnat beneficiarul contractul de transport) a semnat un contract de transport cu casa de expediții nr. 2, având ca obiect transportul aceleași mărfi. Casa de expediții nr. 2 a semnat un contract de transport cu o societate care are ca obiect de activitate doar transportul rutier de marfă.
Așa cum precizam mai sus, la locul descărcării s-a constatat (mai mult sau mai puțin legal) că marfa este deteriorată. Această situație a dus la apariția litigiului între beneficiar, cele două case de expediții și societatea care a efectuat transportul mărfii. Clientul a constatat deteriorarea mărfii, în lipsa efectivă a unui reprezentant atât al casei de expediții nr. 2 (cea care s-a ocupat, în final, de realizarea transportului, dar care nu a efectuat cu mijloacele proprii transportul) cât și al casei de expediții nr. 1 (cu care semnase un contract de transport), și a imputat deteriorarea (valoarea estimată) casei de expediții nr. 1.
Imputarea deteriorării mărfii în timpul transportului s-a făcut de către beneficiar către casa de expediții nr. 1 (cu care avea încheiat contract).
La rândul ei, casa de expediții nr. 1 a imputat dauna către casa de expediții nr. 2 (cu care avea încheiat contract de transport). În final, casa de expediții nr. 2 a imputat dauna transportatorului care a realizat deplasarea mărfii de la locul de încărcare către locul de descărcare.
Problemele apar în detalii
Mecanismul de imputare a daunei suferite de marfă, în timpul transportului acesteia, de la locul de încărcare la locul de descărcare, este corect, în principiu, și ar fi putut închide litigiul dintre părți (beneficiar, casa de expediții nr. 1, casa de expediții nr. 2 și transportator), însă un detaliu care nu a fost avut în vedere a determinat apariția unui litigiu pe rolul instanțelor de judecată. Detaliul neavut în vedere a fost valoarea mărfii.
Beneficiarul transportului nu a comunicat casei de expediții nr. 1 (cu care avea contract de transport) valoarea mărfii, aceasta, la rândul ei, nu a comunicat valoarea mărfii către casa de expediții nr. 2, care nu a avut, astfel, în vedere valoarea mărfii, în momentul semnării contractului de transport cu transportatorul efectiv. Bineînțeles că marfa deteriorată a avut o valoare mult mai mare decât valoarea asigurată de transportator.
Cine trebuie să achite diferența dintre valoarea mărfii deteriorate și valoarea asigurată?
Aceasta a fost întrebarea la care părțile implicate nu au reușit să găsească un răspuns și au demarat un proces pe rolul instanțelor judecătorești. În acest moment, fiecare parte a analizat solicitările adresate celeilalte părți și contractele semnate.
Analiza solicitărilor
- Beneficiarul a observat că a solicitat casei de expediții nr. 1 să se ocupe de transportul mărfii sale (contract de transport), și nu să se ocupe de găsirea unei soluții de transport pentru marfa sa (casă de expediții).
- Casa de expediții nr. 1 a semnat contractul în calitate de transportator și, apoi, un alt contract cu casa de expediții nr. 2, acesta din urmă fiind un contract de transport, și nu unul de expediție. Clauzele sunt clare, în sensul că obiectul contractului îl constituie transportul, și nu expediția. Este important de reținut că, între cele două case de expediții, exista, la momentul semnării contractului, o colaborare veche (mai mulți ani și mai multe contracte), potrivit căreia casa de expediții nr. 1 solicita casei de expediții nr. 2 să găsească soluții de transport (activitate de casă de expediții) și transportatori efectivi, știind că aceasta nu efectuează în mod direct activitatea de transport. Cu toate acestea, casa de expediții nr. 1 nu a modificat clauzele contractuale, folosind contractul propriu prestabilit în relația cu casa de expediții nr. 2.
- Casa de expediții nr. 2 a observat că, deși a solicitat prin contractul semnat cu transportatorul ca acesta să dețină o asigurare valabilă la o valoare mai mare decât valoarea mărfii transportate, acesta nu a avut o astfel de asigurare.
Dacă transportul se realiza în bune condiții, toată lumea era mulțumită și nimeni nu își bătea capul cu aspectele juridice dintre părți, respectiv cu clauzele contractelor semnate. Cum dauna nu a fost acoperită în totalitate de societatea de asigurări a transportatorului, au apărut discuțiile și finalizarea acestora cu un proces.
Asigurătorul nu a achitat integral dauna, pentru că valoarea mărfii transportate depășea limita maximă a despăgubirii.
În situația prezentată mai sus, care are în vedere și o speță concretă (dar fără a face referire exclusivă la aceasta și fără a avea în vedere probatoriul administrat în această cauză), sunt de interes câteva aspecte: voința părților anterior semnării contractelor și forma finală a contractelor semnate. Totodată, trebuie avut în vedere că există un cadru legal național (Codul civil român) și prevederi legale internaționale (Convenția CMR).
Interpretarea juridică
Potrivit legislației naționale, art. 1270 Cod civil: „Contractul valabil încheiat are putere de lege între părțile contractante.” Forța obligatorie a contractului semnat nu a fost respectată, în cauză, nici de cele două case de expediții (care nu au efectuat în mod direct transportul mărfii), și nici de transportator (care nu a avut contract de asigurare marfă la valoarea mărfii transportate).
Casele de expediții, deși au semnat contracte de transport cu clienții lor, au furnizat soluții de transport către aceștia. În concluzie, casele de expediție nu au respectat clauzele contractelor semnate. Pentru nerespectarea contractelor semnate, casele de expediții putând fi sancționate. Aceeași situație este și în cazul transportatorului care, deși a semnat un contract prin care se obliga să dețină o asigurare de o anumită valoare, nu a avut o astfel de asigurare. Sancțiunile aplicabile trebuie găsite, în principal, în cuprinsul contractelor semnate.
În speța inițială avută în vedere, între părțile implicate a existat o colaborare veche, mai mulți ani și mai multe transporturi, fără incidente. Iar părțile, fără să ia în calcul și situația în cate transportul mărfii nu decurge în parametrii doriți, au folosit contracte prestabilite/generale, contracte cu clauze generale, neadaptate transportului în cauză. Finalul a fost, însă, altul decât cel pe care experiența îl recomanda. Iar, în acest context, vă recomand să aveți în vedere și situațiile negative, în care lucrurile merg altfel decât neam dori.
Atenție la ceea ce semnați! ATENȚIE LA NEATENȚIE!
avocat George IACOB-ANCA
IACOB-ANCA & ASOCIAȚII
george@iacob-anca.ro
