Foarte aproape de locuința mea, a demarat (în sfârșit) un important proiect de infrastructură. Atât de important pentru cei care locuiesc în zonă, încât toată lumea știa de proiect și îl aștepta cu nerăbdare (de vreo zece ani). În fine, așteptarea pe zona de infrastructură a devenit un mod de viață în România… poate ar fi trebuit să ne fi obișnuit deja. Concluzia: toată lumea a fost cuprinsă de bucuria că, până la urmă… sau nu!
Utilajele au apărut la prânzul zilei și au început să dărâme – case, magazine, garduri… Proprietarii, speriați, au alergat să salveze ce se mai putea salva, revoltați, pe bună dreptate, că nu au fost anunțați de faptul că în ziua respectivă se va întâmpla… Muncitorii au afirmat că ei au făcut ce li s-a spus – să dărâme, și nimic altceva.
Luna trecută, văd la televizor o echipă de muncitori care peticeau o stradă într-un oraș important din țara noastră. De fapt, peticeau bălți, pentru că ploua și respectivele gropi erau complet acoperite cu apă. În fața revoltei unui trecător, muncitorii au spus că așa le-a comandat primarul…
Bineînțeles, nu pot să îmi imaginez că autoritățile, locale sau centrale, conspiră pentru a menține nivelul de frustrare socială la un nivel cât mai ridicat.
Însă, acum câteva zile, am fost răvășit. Nouă români și-au pierdut viața într-un accident de circulație în Ungaria – mergeau într-un microbuz. Știm deja toată „poezia”: autovehiculele de 8+1 locuri nu se licențiază, se face transport internațional, dar este greu de dovedit acest lucru, pasagerii singuri ar trebui să fie conștienți de riscul ridicat atunci când aleg asemenea soluții… Am și eu o întrebare – nouă chiar nu ne-a ajuns? Câte accidente ar trebui să mai aibă loc, pentru a face ceva – adică mai mult decât doar să spunem că nu se poate face nimic?
„O țară de tâmpiți!”, îmi spune instructorul de Aikido, probabil gândindu-se la propriile experiențe. Tocmai mă pregăteam să dau o replică „deșteaptă”… când am avut o revelație. Are dreptate! Păi ce țară în lumea asta mai promovează lipsa de valoare, ca România? Oricât de sărace, corupte sau nedemocratice sunt, toate țările lumii înțeleg că, fără oameni valoroși, lucrurile se blochează. În România, se pare că ne-am specializat în cultivarea buruienilor. M-am apucat să cercetez și, la prima vedere, nu există factori genetici, psihologici, istorici sau culturali care să determine acest derapaj. Nu suntem nici mai buni și nici mai răi decât alții – așa spun specialiștii și studiile pe care le-am consultat.
Însă, în timp ce ne chinuim să schimbăm legi, norme și proceduri, doar-doar s-o îmbunătăți ceva, problema reală o constituie oamenii, sau, mai precis, modul în care aceștia sunt promovați în funcții.
Nu vă grăbiți să aruncați cu pietre în instituțiile statului, pentru că acest fenomen este tot mai prezent și în companiile private. Câte firme au curajul să implementeze sisteme în care valoarea este recunoscută (și, implicit, încurajată)? Dacă o să ceară mai mulți bani? Dacă se supără ceilalți angajați? Nu, mai bine, îi tratăm pe toți la fel?
Închei cu câteva comentarii. În primul rând, nu recomand adoptarea unei atitudini extremiste. Extremiștii au tendința de a călca totul în picioare, în speranța că, pe acolo, trebuie să fie și câteva buruieni. La final, tot buruienile prosperă. Apoi, fiecare dintre noi trebuie să conștientizăm că buruienile nu au nevoie de ajutorul sau atenția noastră. Dacă nu aveți inimă să le stârpiți, măcar nu le mai stropiți. Găsirea și promovarea oamenilor de valoare ar trebui să fie preocuparea principală.
Astfel, șeful de șantier (om cu experiență) ar fi anunțat începerea lucrărilor, chiar dacă nu există o procedură stabilită în acest sens (oricum, oamenii știau că urmează să fie demolați), șeful echipei de muncitori (băiat vrednic și deștept) ar fi oprit lucrările de peticire până la oprirea ploii, iar… Of! Un director sau secretar de Stat sau cineva din minister (care nu se teme) ar fi găsit soluția de a opri capcana mortală a transportului internațional cu microbuze. Ce spuneți, întoarcem spatele buruienilor, chiar dacă riscăm să ne pierdem unele avantaje de care ne bucurăm astăzi?
Radu BORCESCU
radu.borcescu@ziuacargo.ro
Împreună mișcăm lucrurile!
