La 1 Decembrie 1918, Marea Adunare Națională de la Alba Iulia a hotărât Unirea Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului cu Regatul Român. Această decizie a fost făcută publică prin Rezoluția de la Alba Iulia.
Data de 1 decembrie a devenit Ziua Națională a României în anul 1990, când Parlamentul României a adoptat, la 31 iulie, Legea nr. 10, prin care a fost abrogată Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 903 din 18 august 1949 privind declararea zilei de 23 august ca sărbătoare națională și a proclamat, în locul ei, ziua de 1 decembrie.
Istoricul Neagu Djuvara a arătat, într-un interviu acordat TVR, în anul 2011, că alegerea zilei de 1 decembrie a fost una conjuncturală, explicând că la 1 decembrie 1918 a avut loc doar unirea Transilvaniei și a Banatului cu România, pe când celelalte provincii istorice, respectiv Basarabia și Bucovina, au fost unite la date diferite.
Unirea din 1 decembrie 1918 nu a reprezentat un eveniment spontan; de aceea, este important a fi privită în contextul frământărilor și evenimentelor cu care se confrunta întreaga lume, la începutul unui secol marcat de izbucnirea Primului Război Mondial.
De la neutralitate, la război
Astfel, în 1906, cercetătorul român Aurel Popovici elaborează un plan prin care propune crearea Statelor Unite ale Austriei Mari. Conform acestui plan, după ce arhiducele austriac Franz Ferdinand ar fi devenit împărat, Imperiul Austro-Ungar urma să fie transformat într-o federație de 15 state autonome. Numai că, în iunie 1914, Franz Ferdinand este asasinat, în Sarajevo, în Serbia administrată de către Austria, ceea ce duce la declanșarea, în iulie, a Primul Război Mondial. Austro-Ungaria declarând război Serbiei.
Regatul României își declară neutralitatea, în urma Consiliului de Coroană de la Sinaia, convocat de către regele Carol I, care încetează din viață în toamna aceluiași an, fiind urmat la tron de către Ferdinand I.
În august 1916, România, prin guvernul condus de către Ion I. C. Brătianu, semnează Convenția de la București, 1916 cu puterile Antantei – Marea Britanie, Franța, Italia (din aprilie 1915) și Imperiul Rus. Conform tratatului, România obține drepturi asupra tuturor teritoriilor din Austro-Ungaria locuite de români, Transilvania, Banatul, Bucovina, Crișana și Maramureș (Partium) urmând să devină parte a României după Primul Război Mondial, dacă România va intra în război. Granița planificată urma o linie cu aproximativ 20-40 de km mai la Vest față de granița actuală dintre Ungaria și România, atingând râul Tisa la sud, incluzând astfel întreg Banatul.
Când învinși, când învingători
Astfel, România atacă Austro-Ungaria. În urma ofensivei armatei române peste Carpați, sunt ocupate numeroase localități: Brașov, Sf. Gheorghe, Miercurea Ciuc, Gheorgheni, Orșova. Ofensiva română este oprită, după pierderea bătăliei de pe frontul de Sud la Turtucaia, contra forțelor germane și bulgare. Puterile Centrale (Germania, Austro-Ungaria), Imperiul Otoman și Regatul Bulgariei lansează o contraofensivă care duce la invadarea Sudului României, a Munteniei.
Ferdinand I Actul Unirii; de la stânga la dreapta: Vasile Goldiș, Miron Cristea, Iuliu Hossu, Alexandru Vaida-Voievod și Caius Brediceanu.
În decembrie 1916, pierderea bătăliei pentru apărarea Bucureștiului în fața ofensivei germano-austro-ungare duce la ocuparea Capitalei. Capitala României este mutată, temporar, la Iași, autoritățile și armata retrăgându-se în Moldova. Se formează un guvern de uniune națională din liberali și conservatori, condus de Ion I. C. Brătianu.
În aceeași lună, ofensiva germană este oprită pe linia frontului Mărășești-Galați. Guvernul, confruntat cu perspectiva străpungerii frontului de către germani, ia decizia să transfere tezaurul în Rusia, pentru depozitare.
În aprilie 1917, SUA intră în război de partea Antantei, iar între lunile mai și august trupele românești obțin victorii la Mărăști, Mărășești și Oituz, împiedicând cucerirea Moldovei de către armata germană.
Dar, sub influența evenimentelor din Rusia, revoluția bolșevică, România nu își poate valorifica aceste victorii, fiind nevoită să încheie un armistițiu cu Puterile Centrale.
Basarabia se unește cu Regatul României
În 18 februarie/3 martie 1918, tratatul de la Brest-Litovsk consemnează ieșirea Rusiei din război. Apoi, în 26 – 28 martie 1918, are loc, la Roma, Congresul Naționalităților din Austro-Ungaria, în urma căruia este adoptată o moțiune, cerându-se recunoașterea dreptului fiecărei națiuni să se constituie într-un stat național, care va rămâne independent sau se va uni cu statul național deja existent.
Iar la data de 27 martie 1918 – Basarabia, după trei luni de independență față de Rusia, își proclamă unirea cu Regatul României, lucru la care a contribuit considerabil organul Legislativ al Basarabiei „Sfatul Țării”. Deputații români și o parte dintre deputații minorităților (în total 86) votează pentru, în timp ce mare parte dintre reprezentanții minorităților (ucraineni, ruși, germani, evrei, găgăuzi) (în total 36) se abțin. Doi deputați ucraineni și unul bulgar (în total 3) votează împotrivă. Declarația este semnată și de către primul ministru (pro-german) al guvernului român, Alexandru Marghiloman.
Pe 24 aprilie/7 mai 1918, Tratatul de la București, semnat de România și Puterile Centrale (Germania, Austro-Ungaria și Bulgaria), înlocuiește armistițiul semnat la Focșani, 26/9 decembrie 1917. România revenea la granițele de dinainte de război, dar se cedau către Puterile Centrale Dobrogea, trecătorile Munților Carpați (5.600 kmp), se impuneau demobilizarea armatei române și controlul german asupra economiei românești. Tratatul nu a fost niciodată ratificat de Parlamentul României sau promulgat de Regele României, în speranța că soarta războiului se va întoarce. Dispozițiile tratatului nu au intrat în vigoare decât timp de șase luni. Totuși, conform tratatului, Puterile Centrale au început să-și retragă trupele de pe teritoriul României.
Grupurile etnice încep să se agite
Pe 24 august 1918, ia naștere, la Paris, Comitetul Național Român, cu Take Ionescu drept președinte, Vasile Lucaciu, Octavian Goga, Dr. Constantin Angelescu și Ioan Theodor Florescu ca membri. Comitetul este recunoscut ca „exponentul intereselor națiunii române din Austro-Ungaria” de Franța (29 septembrie), de Statele Unite ale Americii (23 octombrie), de Marea Britanie (29 octombrie) și de Italia (9 noiembrie), cele patru puteri ale Antantei.
La începutul lunii septembrie 1918, un Congres al cehilor, slovacilor, polonezilor, românilor, sârbilor, croaților și rutenilor din Austro-Ungaria are loc la New York. Se adoptă o rezoluție care cere divizarea Austro-Ungariei și eliberarea popoarelor sale.
În octombrie, Comitetul Executiv al Partidului Național Român (Partida Națională) din Austro-Ungaria, partidul majoritar în Transilvania, are loc la Oradea. Se adoptă o declarație „în virtutea dreptului național al fiecărei națiuni să-și decidă propria soartă”, a unui Consiliu Român Național Central, organism provizoriu de guvernare pentru Transilvania. În acest scop, Partida Națională înființează, la Arad, un Comitet de Acțiune prezidat de Vasile Goldiș.
Pe 18 octombrie 1918, Alexandru Vaida-Voevod, proeminentul politician român din Austro-Ungaria, citește declarația de auto-determinare în Parlamentul maghiar al Austro-Ungariei din Budapesta.
În aceeași zi, Împăratul Carol I al Austriei înaintează un „Manifest către popoarele mele credincioase”, despre reorganizarea Austro-Ungariei într-o federație de șase state independente: Austria, Ungaria, Cehia, Serbia, Polonia și Ucraina. Manifestul nu-și atinge scopul, fiind privit ca un pas ce vine mult prea târziu. Consilii Naționale se înființează în teritoriile Austro-Ungariei, care preferă să negocieze direct cu puterile Antantei, decât cu un guvern central ce-și pierde puterea. Marea Britanie își intensifică demersurile diplomatice.
Austro-Ungaria se sparge în bucăți
La 28 octombrie, Cehoslovacia își declară independența. O zi mai târziu, zonele slave din sudul Austro-Ungariei declară Statul slovenilor, croaților și sârbilor.
Pe data de 31 octombrie 1918, un nou guvern, condus de Mihály Károlyi, se formează la Budapesta, cu democratul Oszkár Jászi ca ministru al naționalităților. Guvernul ungar încheie uniunea sa cu Austria, dizolvând oficial statul Austro-Ungar. La 3 noiembrie, generalul Weber, din partea Austro-Ungariei, semnează tratatul la Padova, Italia.
În aceeași zi, este creat Consiliul Național Român Central, din reprezentanții Partidului Național Român și din cei ai Partidului Social-Democrat din Transilvania, luând controlul asupra autorităților locale din Transilvania. Aparatul administrativ ungar se dezintegrează. Guvernul lui Károlyi Mihály începe negocieri cu Consiliul Național Român Central.
La 6 noiembrie, victoria Antantei pe Frontul de Vest era din ce în ce mai aproape și armata generalului Maurice Sarrail din Salonic străpunge liniile bulgare din Frontul Balcanic. Guvernul român pro-german, condus de Alexandru Marghiloman, demisionează. Se formează un nou guvern, avându-l ca prim ministru pe generalul Constantin Coandă. Se decretează mobilizare generală.
Din nou în război
Pe 10 noiembrie, România redeclară război Puterilor Centrale. O zi mai târziu, pe Frontul de Vest se semnează Armistițiul cu Germania (Compiègne), Franța. Tot în ziua respectivă, împăratului Carol I al Austriei emite o declarație de renunțare, prin care arată că „nu dorește să fie o piedică pentru viitorul popoarelor sale iubite”. Ofițerii, funcționarii publici și cei asimilați acestora sunt dezlegați de jurământul de credință față de împărat.
Pe 12 noiembrie, primele trupe din armata română intră pe teritoriul Ungariei și ocupă trecătoarea montană de la Tulgheș. Pe 13 noiembrie Armistițiul de pe Frontul Balcanic este semnat la Belgrad, Serbia, între generalul francez Franchet d’Esperey, șeful armatei orientale a Antantei, și guvernul ungar.
Armistițiul stabilește liniile de frontieră între Ungaria, Serbia și România, iar Banatul intră sub administrare sârbească, în pofida Convenției de la București din 1916. Crișana și Maramureș, incluzând orașele Satu Mare, Oradea, Beiuș și Arad, ca de altfel, și centrul Transilvaniei până la râul Mureș, sunt lăsate sub administrație ungară.
Ungaria este obligată de puterile Antantei să permită trupelor armatei române să pătrundă în teritoriile transilvănene la Est de linia de demarcație, aflată de-a lungul Mureșului. Ungariei îi este permis să păstreze doar opt divizii de armată. Trupele dezarmate se întorc acasă.
Sosește ziua cea mare!
Între 13 și 15 noiembrie, au loc, la Arad, negocieri între guvernul ungar al lui Károlyi Mihály și Consiliul Național Român Central din Transilvania, fără a ajunge la o înțelegere. Consiliul Național Român Central se retrage de la negocieri, decide să țină alegeri și convine pentru data de 18 noiembrie / 1 decembrie, pentru Marea Adunare Națională a Românilor din Transilvania și Ungaria, organizată de Marele Sfat al Națiunii Române din Transilvania și Ungaria, încredințându-i și puterea.
13–20 noiembrie, 1918 – Trupele românești ocupă mai multe trecători montane importante de la granița de Nord-Est cu Ungaria.
În noiembrie, de-a lungul unui interval de 12 zile, se țin alegeri pentru Marea Adunare Națională a Românilor din Transilvania și Ungaria. Cei 1.228 de membri sunt aleși câte 5 din fiecare district electoral stabilit în 1910 (600 de membri în total), respectiv 628 de reprezentanți ai diferitelor organizații sociale, profesionale și culturale (cler, uniuni profesorale, armată). Entuziasmul local crește, pe măsură ce sunt înaintate cereri precum reforma agrară, votul universal și posibila unire cu România.
Pe 28 noiembrie, cei 100 de membri aleși în Congresul General al Bucovinei emit o rezoluție de unire necondiționată cu Regatul României. Deputații români (74), germani (7) și polonezi (6) au votat pentru, în timp ce cei 13 deputați ucraineni s-au retras înaintea votului final.
Adunarea de la Alba Iulia
La Adunarea de la Alba Iulia, au venit 1228 de delegați oficiali, reprezentând toate cele 130 de cercuri electorale din cele 27 comitate românești, apoi episcopii, delegații consilierilor, ai societăților culturale românești, ai școlilor medii și institutelor pedagogice, ai reuniunilor de meseriași, ai Partidului Social-Democrat Român, ai organizațiilor militare și ai tinerimii universitare. Toate păturile sociale, toate interesele și toate ramurile de activitate românească erau reprezentate.
Dar, pe lângă delegații oficiali, ceea ce dădea Adunării înfățișarea unui mare plebiscit popular, era afluența poporului. Din toate unghiurile țărilor române de peste Carpați, sosea poporul cu trenul, cu căruțele, călări, pe jos, îmbrăcați în haine de sărbătoare, cu steaguri tricolore în frunte, cu table indicatoare ale comunelor ori a ținuturilor, în total peste o sută de mii de oameni.
Rezoluția Unirii e citită de episcopul greco-catolic Iuliu Hossu: „Adunarea națională a tuturor românilor din Transilvania, Banat și Țara Ungurească, adunați prin reprezentanții lor îndreptățiți la Alba Iulia în ziua de 18 noiembrie/1 decembrie 1918, decretează unirea acelor români și a tuturor teritoriilor locuite de dânșii cu România. Adunarea proclamă îndeosebi dreptul inalienabil al națiunii române la întreg Banatul, cuprins între Mureș, Tisa și Dunăre.”
La ceasurile 12 din ziua de 1 decembrie, prin votarea unanimă a rezoluției, Unirea Transilvaniei cu România era săvârșită!
Sursa: Wikipedia
Adaptarea: Raluca MIHĂILESCU
raluca.mihailescu@ziuacargo.ro
