Circulând pe șoseaua plină de curbe periculoase și de hârtoape vizibile, sau încă nu, pasagerii europeni, ce călătoresc în mașina politică a Terrei pentru următorii 4 ani, trebuie să-și pună centurile de siguranță inclusiv pe bancheta din spate, pe care stă, încă mică și înghesuită, România.
America, o țară care a dat numele a două continente, țara speranțelor tuturor acelora care au fugit, de-a lungul secolelor de sărăcia, discriminarea, înșelătoria sau războiul de acasă; o țară care ține în mână bagheta de dirijor, dar și biciul cu care (uneori) trebuie condusă lumea; o țară care influențează, prin mijloace politice sau prin metode, uneori nu prea ortodoxe, prețul petrolului și, ca atare, este pistonul principal al economiei mondiale; o țară care a generat, prin afaceri bursiere de mare inventivitate, ultima mare criză economică și financiară a lumii din care facem și noi parte, dar care, cu aceeași inventivitate și perseverență, a găsit rețeta de a face din cenușă, înapoi, aur. O țară pe care Dumnezeu a îmbrăcat-o cu o natură plină de toate minunățiile de care a fost în stare. O țară care a lansat o bombă atomică peste oameni, dar asupra căreia, până pe 11.09.2001, nu s-a tras nici un glonte din afară. În această țară, în care fiecare cetățean, cu excepția minorității indiene, este, direct sau indirect, urmașul unor emigranți, un președinte promite că va construi un zid de beton și sârmă ghimpată la granița din Sud cu Mexic și va opri intrarea în Statele Unite a tuturor acelora ce au o religie incomodă.
O țară pe care o iubesc. O țară de care îmi este frică.
America va avea, din ianuarie, un președinte care vede în NATO un colos mult prea stufos și costisitor, ce folosește mai mult altora decât țării lui, care știe și poate să se apere și fără aliați slăbuți și neputincioși. Va avea un președinte care, în show-ul à la Las Vegas, din campania electorală, declara că nu va sări militărește în ajutor niciunui aliat care nu-și plătește cotizația promisă, sub forma de 2% din PIB, investit în armată, arme și baze militare.
Ce se va întâmpla cu țărișoara noastră atunci? Oare, în cazul unui conflict pornit din Estul nostru atât de fragil, cu o Moldovă ce încă nu știe ce vrea și ciopârțită teritorial, cu regiunea Transnistria (un petec de pământ suficient de românesc, cu care marea Rusie s-a antrenat în dimensiuni de ceva mai mică intensitate pentru mai marile lovituri din Georgia și Ucraina), primele bombe unde vor cădea? Probabil că la Deveselu, la Fetești sau la Kogălniceanu, unde majoritatea locuitorilor au steagul lui Uncle Sam la poartă. Steag la a cărui ridicare pe catarg am cântat patriotic, cu fanfara noastră, românească.
Și totuși…
Show-ul s-a terminat, populismele au fost rostite, s-au împărțit bătăile pe umăr și baloanele colorate. Cu sau fară Donald Trump, America trebuie să se apuce de treabă! Moștenirile lui Barack Obama nu sunt toate roz: războaiele din Orientul Mijlociu, interminabilul conflict israeliano-palestinian, amenințarea Statului Islamic și milioanele de refugiați în căutare de o nouă patrie, Coreea de Nord și bomba atomică, anarhia din țara producătoare de petrol, Venezuela, care aproape că strigă după un discret amestec american, conflictele din nou crescânde între populația albă și cea de culoare din interiorul țării, și multe altele. Și, în plus, se trezește, acum, cu Europa, un partener mai puțin unit decât a fost vreodată și lovit în temelii de un Brexit apărut la fel de neașteptat precum alegerea lui Donald Trump, în acea noapte de pomină dintre 8 și 9.11.2016.
America se va descurca și cu Trump; țara asta este și rămâne leagănul democrației, și acesta nu poate fi distrus nici măcar de un miliardar cu gura mare, dar fără nici o experiență politică la cârmă. Ne vom adapta și noi, europenii, pe de o parte spicuind din discursul lui din campania electorală doar frazele traductibile democratic și, pe de altă parte, punându-ne speranța în armata de consilieri și sfătuitori profesioniști și de calitate cu care va trebui să se înconjoare. Iar România nu are nici un motiv să facă sluj ca un cățeluș bine dresat la tot ce ne va arunca America trumpistă; câștigul de importanță, nu numai strategică, pe care țara noastră și l-a dobândit cu atâtea eforturi și riscuri în ultimii ani va trebui să ne aducă cel puțin beneficiul din dobândă al continuității ideii de securitate după care tânjim. Nici măcar un Trump nu va avea curajul sau nesăbuința de a se atinge de asta!
Așa că:
„Regele a murit, trăiască Regele!”
Dan SCHNICK
