Papa Francisc a cerut, în zadar, tuturor, înțelepciune și simț de răspundere. Germania, Franța și alți aliați din NATO au avertizat asupra consecințelor la care, acum, nu ne gândim încă. Iar președintele controversat al Turciei, Recep Tayyip Erdogan, s-a exprimat, fără ezitare și direct: „Domnule Trump, Ierusalimul este linia roșie a tuturor celor de religie musulmană, peste care nu se poate trece!”
Toate astea nu l-au împiedicat pe președintele american să mai pună un cărbune încins pe focul conflictului din Orientul Apropiat, împingând stingerea acestuia încă și mai departe, în deșertul speranțelor de pace, hotărât să-și mute ambasada și recunoscând, astfel, Ierusalimul ca fiind capitala statului Israel. O schimbare dramatică în politica Statelor Unite referitoare la această regiune, unde numita pace nu vrea și nu vrea să-și găsească locul.
Alături de problema dreptului de revenire pe tărâmurile natale al refugiaților palestinieni, în urma diverselor războaie purtate, sau a alungării lor, pentru a face loc unor așezăminte israeliene în teritoriile ocupate, statutul orașului Ierusalim este una din marile piedici care stau în calea găsirii unei soluții pașnice a conflictului palestiniano-israelian.
Pentru cei de religie musulmană, Ierusalimul este, după Mekka și Medina. un lăcaș sfânt al credinței lor, pentru creștini este locul suferinței, dar și al reînvierii lui Hristos, iar, pentru evrei, este centrul indiscutabil al religiei lor.
Statutul politic al orașului este controversat, iar anexarea părții de Est a orașului, ocupată de Israel, dar revendicată de către palestinieni, nu este recunoscută internațional. O dată cu înființarea statului Israel, s-a făcut, în fine, dreptate unui popor hărțuit, de secole, de un antisemitism feroce și care a trecut prin cel mai crud genocid înfăptuit vreodată de oameni: holocaustul. Cine face, însă, dreptate și celorlalți?
A fost aprins fitilul unei bombe explozive…
Donald Trump dorește, cât se poate de clar, să cimenteze, în spiritul acelui lobby extrem de puternic pro-israelian, de la el de acasă, o situație care să devină ireversibilă. În fond, este una din celebrele sale promisiuni oportuniste din campania electorală, cu ajutorul căreia a atras de partea sa astfel de grupări de posesori de bani și influență. Mutarea ambasadei la Ierusalim și, ad litteram, recunoașterea Ierusalimului ca fiind capitala statului Israel este, însă, nu numai o mare prostie politică, dar și contraproductivă propriilor interese ale politicii externe americane, ale cărei strategii în Orientul Apropiat se orientează, pe bună dreptate, spre limitarea influenței Iranului în regiune. De un timp încoace, se încearcă crearea unei axe politice și de cooperare între serviciile secrete dintre Arabia Saudită, diverse alte state din Golf, Iordania și Israel, desigur, sub comanda unchiului Sam, pentru a stabili o balanță de forțe în fața unei noi alianțe ruso-turco-iraniene. Această încercare este, însă, sortită eșecului, pentru că nici un stat arab nu va putea explica, în fața istoriei și a propriului popor, de ce a abandonat Ierusalimul, centrul lor de credință.
Donald Trump a aprins fitilul unei bombe extrem de explozive. „Înțelepciune și simț de răspundere”, cum cere Papa Francisc, nu fac, oricum, parte din trăsăturile de caracter remarcate, până acum, ale președintelui Statelor Unite. Dar prostia, combinată cu mentalitatea de tăvălug, a fost, întotdeauna, un amestec cât se poate de nefericit.
Aliatul din Balcani
Dar iată că s-a ivit și un prim aliat: o țărișoară din Balcani, nu foarte importantă pe plan internațional, dar la mare ananghie, în ceea ce privește credibilitatea unei guvernări echilibrate, și în mare criză de bani, își îmbarcă, pe șest, pe șefa guvernului și pe șeful șefilor, în avionul spre Tel Aviv, unde se lasă decorați, în ropotul de aplauze ale asistenței, pentru curajul de a deraia de pe linia – până acum comună – a Europei unite.
Ar constitui, însă, o nedreptate să considerăm că acțiunea Liviu-Vasilica a pornit din convingeri politice proprii, care, precum zicea nea’ Iancu Caragiale, „sunt minunate, putem zice, dar lipsesc cu desăvârșire!” După ce s-a ales praful de finanțele naționale, cât de cât ordonate, de până acum, „cadourile” promise de israelieni tuturor celor ce vor semna, o dată cu Trump, par să fie cel mai lesne accesibil plasture peste rana bugetară sângerândă. Ce eroare fatală! Decorația de la Ierusalim va costa prietenia cu Țările Arabe, piețe infinit mai importante pentru exportul românesc, dar și pentru investiții la noi acasă. Iar în centrul Europei, acolo unde România este, din ce în ce mai des, atenționată de posibile derapaje de la regulile odată semnate, cineva sare peste toate încercările unui domn Macron și ale unei doamne Merkel de a-l convinge pe Donald Trump să renunțe la aceste planuri și împarte, în schimb, acestuia pupături indecente. Pentru România, prețul e prea mare. Pentru a lua loc la masa președintelui Americii, pardon, e mult prea puțin.
Erau timpuri când…
Erau timpuri când politica externă românească se bucura de respect și influență, în special în acea regiune beligerantă despre care vorbim acum. Să nu uităm că Tratatul de Pace din 1978, de la Camp David, dintre Israel si Egipt, a fost, în taină, mijlocit de diplomații României. Dar diplomația românească de azi cum arată?
Cât de bine este descrisă de jurnalistul american Ambrose Bierce, încă de la începutul secolului trecut: „Diplomație? Este arta politicianului patriot de a minți pentru țara sa!”
Sau pentru el și ai lui, aș completa…
Dan SCHNICK
dan.schnick@ziuacargo.ro
