Muzeul Național al Satului „Dimitrie Gusti” (II): Incursiune în viața la țară

După cum am promis, continuăm prezentarea câtorva dintre cele mai interesante exemple de arhitectură populară românească, așa cum sunt ele înfățișate la Muzeul Satului din București.

Probabil că unele dintre cele mai vechi tipuri de locuințe umane sunt cele total sau parțial îngropate, de tipul bordeielor. Vestigii ale unor astfel de locuințe care datează încă din neolitic au fost descoperite peste tot în Europa. Și pe teritoriul României, bordeiul este documentat arhelogic din cele mai vechi timpuri.

Folosirea locuinței semi-îngropate în părțile noastre a fost reținută de scriitori antici, Ovidiu, Strabon, Vitruviu și a fost surprinsă pe columna lui Traian. Avantajele pe care acest tip de locuință le-a oferit, în contextul unei clime de câmpie cu diferențe mari de temperaturi dintre iarnă și vară și al lipsei materialelor de construcții, au condus la folosirea bordeielor, în Oltenia, până în prima jumătate a secolului XX. Două astfel de bordeie oltenești sunt expuse la Muzeul Satului din București.

Castranova se află în județul Dolj, între Craiova și Caracal, într-o zonă cu mare importanță arheologică, în apropiere fiind situat un castru roman, de la care comuna și-a luat și numele.

Conform informațiilor de pe website-ul Muzeului Satului, bordeiul din Castranova a fost transferat la București în 1949 și cuprinde 4 încăperi: „gârliciul” în pantă (de la intrare), camera „la foc” (unde se află gura de alimentare a sobei care încălzește întreaga locuință), „celarul” (depozit de alimente) și camera de locuit. Groapa a fost excavată și izolată împotriva apei prin ardere de lemne, pereții longitudinali, care o căptușesc fiind construiți din blăni de stejar, iar cei transversali din cărămidă. Acoperișul, în două ape, este construit din trunchiuri de stejar, peste care s-au pus trestie, paie și pământ.

Intrarea este flancată de doi așa-ziși „cosorobi” sculptați în formă de cap de cal, care, conform superstițiilor populare din zonă, protejează casa de duhurile rele.

Bordeiul Drăghiceni, Olt, sec. XIX 

Bordeiul din Drăghiceni a fost construit în jurul anului 1800, fiind transferat în muzeu în anul 1949. Și în acest caz, s-a folosit aceeași tehnică, de excavare, apoi ardere a gropii cu lemne, pentru izolare, și căptușire cu blăni de stejar. Pereții despărțitori dintre încăperi sunt realizați din cărămidă.

Bordeiul cuprinde trei încăperi, „gârliciul” în pantă, încăperea „la foc” și camera de locuit.

La intrare, se află un portal împodobit cu motive tradiționale, cum ar fi frânghia, cercul solar sau rozetele. Nici în acest caz nu lipsesc capetele de cai.

Interesant de menționat este și faptul că bordeiele nu ofereau numai avantajul unei temperaturi constante pozitive pe timp de iarnă, care făcea încălzirea spațiilor de locuit mai simplă și mai „economică”. Un alt avantaj era, în vremuri de demult, protecția în fața năvălirilor turcilor, cărora le cam plăcea să pârjolească satele în calea lor. Conform informațiilor de pe site-ul Muzeului, în Oltenia, până și unele biserici au fost „camuflate” în stilul bordeielor, din același motiv.

Gospodăria Chiojdu Mic, Buzău

Casa din muzeu a fost reconstruită în anul 1936, după un exemplar de la începutul secolului XVIII. Potrivit muzeului, în Buzău s-a dezvoltat o arhitectură populară impresionantă, cu trăsături specifice. Apariția caselor cu două caturi a fost „cauzată” în acest caz de ocupația predominantă din zonă, și anume pomicultura. La primul nivel sunt plasate beciuri destinate păstrării fructelor proaspete și butoaielor cu țuică, la etaj fiind situate camerele de locuit.

Temelia casei este construită din zidărie de piatră de râu, iar pereții – din bârne de brad, capetele depășind linia pereților. Peste intrarea beciului este plasat un foișor pe stâlpi de lemn. Acoperișul din patru ape este acoperit cu șiță. Locuința este formată dintr-o tindă, o „odaie mare”, o „odaie mică” și o prispă cu foișor.

Moişeni, comuna Certeze, jud. Satu Mare

Casa, construită în anul 1780, a fost transferată la muzeu în 1936, pentru a reprezenta Ţara Oaşului. „Intrarea în gospodărie se face printr-o poartă de tip vraniţă cu boc, acest gen de poartă având trei piese componente: bocul (un buştean gros de stejar fixat în pământ), vraniţa propriu-zisă (o grindă parţial cioplită pe 4 feţe, la un capăt rămânând buşteanul necioplit, pentru contragreutate) şi stâlpul în care se fixează vraniţa”, se arată pe site-ul Muzeului Satului București.

Construcția are o temelie din bolovani de râu şi cărămidă și trei încăperi: camera (soba), tinda şi cămara, la care se adaugă o prispă parțială. Pereţii casei sunt formaţi din blăni de stejar. Pardoseala casei este muruită cu lut. Acoperişul este în patru ape, cu pante foarte repezi, are colţurile rotunjite, iar pe coamă se află o hornetă cu două lucarne semirotunde pe panta din faţă pentru evacuarea fumului din pod.

Sălciua de Jos, jud. Alba 

Ansamblul arhitectural din Sălciua de Jos, judeţul Alba, alcătuit din casă şi cămară (găbănaş) a fost construit în 1815 şi transferat în muzeu în anul 1936.

Planul casei cuprinde tinda şi o cameră, prispa la faţadă, cu stâlpi uniţi prin arcade. Casa este construită din bârne de brad cioplite pe patru feţe, pe temelie de piatră, cu acoperiş de trei ori mai înalt decât pereţii, (proporţii de 1/3) cu pante repezi, ca adaptare la clima cu precipitaţii abundente şi pentru a asigura conservarea materialelor. Învelitoarea este realizată din paie de grâu recoltate manual.

Cămara serveşte ca depozit pentru alimente și haine. Este construită din lemn, pe temelie înaltă din piatră, cu pivniţă, sub acoperiş din paie, cu structura şi faţada aproape identice cu ale casei, scoţând în evidenţă unitatea ansamblului.

Gospodăria Şuici, judeţul Argeş, sec. al XX-lea

Gospodăria din Şuici, construită în Muzeul Satului în 1936, după un model tradiţional existent în sat, reprezintă un tip arhitectonic caracteristic pentru sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea.

„Casa cu legătură”, ce reuneşte sub un singur acoperiş două construcţii dispuse în unghi drept, a apărut ca urmare a necesităţii de a asigura o locuinţă separată tinerei familii, ce se constituia după căsătoria celui mai mic fecior. În alte situaţii (când nu locuiau două familii în acelaşi imobil), o parte a casei îndeplinea funcţia de reprezentare, fiind rezervată primirii oaspeţilor, iar cealaltă era destinată vieţii cotidiene. Locuinţei i s-au adăugat ulterior grajdul, magazia de provizii şi pătulul de porumb. (www.muzeul-satului.ro)

Raluca MIHĂILESCU

raluca.mihailescu@ziuacargo.ro