În numărul trecut al revistei Ziua Cargo v-am relatat prima parte a excursiei noastre prin țară, iar acum revenim cu partea doua, care continuă, dar nu încheie povestirea.
Luna trecută am lăsat semnul de carte la Miercurea Ciuc, de unde vom relua acum istorisirea.
Am continuat călătoria pe E578, Gheorgheni reprezentând următorul „checkpoint” al drumeției, iar de acolo am „cotit” spre dreapta, pe DC12, spre Lacul Roșu. De la categoria de drum european, la cea de drum comunal este o mare prăpastie. Aceasta nu se regăsește doar în ierarhizarea șoselelor, undeva în acte, ci și în realitate. Cu toate acestea, drumul nu a fost mai rău decât „județeanul” 113A, ce ne-a dus, cu o zi în urmă, la Lacul Sfânta Ana, dar ne-a fost confirmat faptul că starea drumurilor „neeuropene” din județul Harghita este dezastruoasă. Deși înjuram în continuare printre dinți, am apreciat faptul că un drum comunal este peste un drum județean din punct de vedere al covorului asfaltic. Paradoxuri harghitene… Încet, nu altfel, am ajuns în punctul de panoramă al lacului. Am parcat pe lateralul drumului comunal, într-o parcare semi-amenajată, dar cu taxă, că doar a costat ceva utilajul ce a aruncat găleata de bitum în gropile respective. Bine că am ajuns, totuși, hai spre lac acum.
Am coborât pe o cărăruie bătătorită (oarecum) de turiștii ce au ales și ei parcarea respectivă, probabil. Am încercat să luam prânzul, la unul dintre cele două… să le spunem localuri. Ne-am aşezat, frumos, sub umbreluță, dar ne-am ridicat repede, când ni s-a spus ca meniul este de formă, n-au decât X și Y.
Două produse dintr-un întreg meniu. Deh, turism românesc autentic. Da’… parcă eram în Harghita, nu!? Românesc deci, da. Norocul nostru a fost că mai exista încă un local, un pic mai dosit, nu chiar în poteca principală, dar mult mai pregătit. Bine, poate nu cu mult, dar simplul fapt că se putea comanda orice din meniu l-a pus pe un piedestal în acel moment. Bine că am rezolvat și cu masa pentru a ne putea concentra la obiectivele turistice.
Lacul Roșu
Despre Lacul Roșu au circulat multe legende, în majoritatea lor ilustrând oameni și animale care, într-un fel sau altul, au sfârșit tragic pe fundul apei. Tocmai de aceea, cel mai cunoscut dintre supranumele purtate de această întindere de apă este Lacul Ucigaș. Revenind la fapte concrete, Lacul Roșu s-a format în 1838, se află la poalele muntelui Hășmașul Mare, și este cel mai mare lac de baraj natural din țară.
Acesta s-a format la altitudinea de 983 m, într-o depresiune cu climat predominant subalpin, în urma unui cutremur cu magnitudinea de 6,9 grade Richter. Conform ultimelor măsurători oficiale, ce datează din 1987, întinderea lacului este de 2.830 m, cu o arie de 114.676 mp și un volum al apei acumulate de 587.503 mc.
Forma lacului este asemănătoare literei L; latura mare, cu lungimea de 900 m, poartă numele de Brațul Valea Oii, iar cea mică, ce măsoară 438 m, se numește Brațul Valea Suhardului. Trecând peste cifre, priveliștea este cea care trebuie amintită, pădurea scufundată în lac fiind încă vizibilă grație trunchiurilor brazilor, ce ies la suprafață ici-colo.
Lacul Bicaz
„Încărcați” cu frumos, am plecat mai departe, următoarea destinație fiind Lacul Bicaz, cu trecere prin Cheile Bicazului și cu un popas scurt la Barajul Izvorul Muntelui. Un traseu de aproximativ 40 km pe același „comunal” 12C. Barajul a fost construit în perioada 1950 – 1960, având o înălțime de 127 m, o lungime de 435 m și o lățime maximă la bază de 119 m.
Am continuat drumul (de asfalt peticit) spre limita superioară a Lacului Bicaz, de-a lungul acestuia, până în punctul de cotitură Poiana Largului, unde am ocolit coada lacului și ne-am îndreptat spre Borsec – via Bistricioara, șoseaua DN15 fiindu-ne partener pe acest segment.
La Borsec nu am găsit niciun izvor de apă minerală pe marginea drumului. Poate că erau, dar ceva mai bine dosite, însă ploaia, care a început după ce am trecut de Lacul Bicaz, ne-a făcut mai concentrați pe destinația finală și mai puțin la ce era pe marginea drumului.
Punctul în care am înnoptat a fost Sovata. O alegere neobișnuită pentru noi, dar am zis „hai să vedem unde se ducea lumea la relaxare odinioară”. Spre surprinderea noastră, turiștii încă populează stațiunea. Mai mulți decât ne așteptam, iar media de vârstă nu este nici pe departe atât de ridicată pe cât credeam. O surpriză plăcută.
Nu același lucru îl putem spune și despre Lacul Ursu, care era în trecut un punct principal de atracție al stațiunii. Acum, acesta arăta respingător, iar faptul că pe malul acestuia încă funcționează un ștrand, deși apa nu părea să fi fost curățată…anul acesta, să zicem, nu „dă bine” deloc.
Din păcate, deschiderea oficială urma să fie făcută la câteva zile după prezența noastră acolo și nu am putut să vedem în ce condiții se va prezenta acesta atunci, dar, sincer, speranțele de bine nu sunt prea mari. Cu toate acestea, stațiunea Sovata se prezintă onorabil, este vie, cel puțin în plin sezon estival. Așteptăm semne bune și în ceea ce privește ștrandul. Vom vedea dacă acestea vor veni. Călătoria continuă…
Alexandru STOIAN
alexandru.stoian@ziuacargo.ro
