“Bravos, natiune!”

Un cetatean roman ca oricare altul, sa zicem din Manastur, Cluj, iese intr-o dimineata din blocul in care locuieste la etajul sapte si se apuca sa coseasca iarba din jurul constructiei. Bate el ce bate la coasa, o ascute cu gresia, precum premierul nostru in promo-urile de inceput, dupa care incepe sa traga la pologurile de iarba dupa o reteta veche de cand lumea: sapte, opt, zece pologuri, cateva gresii, iar cositul, iar gresia, mai o palinca, mai o slana, mai o “ziua buna, vecine!”, mai o odihna sprijinit in coasa, mai… etc…

Si cum sta omul nostru si se odihnea, privind asa, peste dealuri si printre blocurile din apropiere, spre cer si rugandu-se pe semne la Doamne-Doamne sa-i cadoriseasca Acesta cu minte pe unii concetateni ai sai, vede pe undeva, pe deasupra capului, niste parapantisti nebuni care se dadeau uta printre blocuri si printre vartejurile de aer. La un moment dat, o pala de vant il smulge pe unul dintre acestia din dulcea leganare, ii infasoara panza si-l duce ca pe un bolovan direct in balconul de la etajul sapte al omului nostru. Acesta, dupa ce mai trage doua-trei coase, isi ridica privirea in sus si zice asa, ca pentru el: “Tara de rahat, atentate de rahat!”

Concediu…

…Luna asta sunt in concediu, adica o jumatate din el, intrucat cu totul ar cam trebui sa stau pe acasa cam mult, lucru care nu face foarte bine, mai ales la “pisic”! In fine… Pur si simplu, dintr-o intamplare, concediul meu s-a suprapus cu vreo zece zile de concediu ale sotiei mele. Spun ca dintr-o intamplare pentru ca de vreo trei ani de cand aceasta lucreaza la o firma de constructii, activitatea ei nu i-a permis decat cateva zile libere, si acelea in timpul sarbatorilor legale, cand absolut toata lumea sta pe cuptor si se indoapa cu sarmale si cozonaci sau cu oua rosii si cozonaci, sau cu altceva, dar se indoapa… Pentru ca “indopatul” face parte din traditia romaneasca a pregatirii individului pentru internarea de urgenta la sectorul de boli gastrointestinale a putinelor si cam proastelor spitale pe care le avem.

Intamplarea a fost ca antreprenorul general Asmita Gardens a „uitat” sa plateasca la timp vreo douazeci de milioane de euro constructorului, recte Strabag. Ca urmare, firma austriaca a inchis mustaria de pe malul Dambovitei, a oprit personalul strict necesar supravegherii lucrarii, iar pe restul i-a trimis in concedii platite pana la solutionarea diferendului. In felul acesta, am beneficiat de suprapunerea concediilor de odihna, care altfel n-ar fi coincis niciodata, din cauze care au tinut intotdeauna de politica firmelor in care lucram, fapt ce nu face insa in nici un fel obiectul celor ce vor urma.

Deci, ce fac doi oameni care au timp, o masina, ceva bani – nu prea multi, ca nu e voie de la Guvern! – si chef de plimbare? Pleaca undeva! Pana una alta, insa, a trebuit sa schimb tot kitul de ambreiaj al trotinetei personale, care a implinit cu succes 190.000 de kilometri si care incepuse sa-si cam dea in petic, adica sa-mi predea lectii de patinaj artistic, fie ca aveam sau nu chef. Si pentru ca, in „plimbarile” sale, subsemnatul nu se tine intotdeauna pe asfalturile superbe, turnate pe drumurile romanesti de diversele „Bechtel-uri”, chestiunea incepuse sa ma cam calce pe nervi, asa ca am decis sa-i pun punct. Doua zile. Si, pe cai…

Omul propune…

Problema este, insa, ca omul propune si Doamne-Doamne dispune! In urma cu vreo trei ani, am beneficiat intr-un spital romanesc de un tratament de specialitate in urma caruia m-am ales cu fierea si vreo patru centimetri din ficat lipsa, o hernie ombilicala pe care am operat-o cu succes acum un an si o hepatita pe care o tratez cu interferon, cu o mana de pastile zilnic si, bineinteles, cu mai multi sfinti si dumnezei la adresa unora! Tot zilnic!…

Nenorocirea cu interferonul este ca te trateaza de ceva dar, in acelasi timp, iti scade imunitatea si accentueaza anumite boli cronice de care „dispui”. Asa ca eu, fiind beneficiarul unei bronsite congenitale, am tusit ca un magar altoit vreo doua luni si, tocmai cand ma mai potolisem, mi s-a inflamat o anumita membrana, plasata intr-un anume loc, care pe majoritate oamenilor ii impiedica sa stea ca lumea pe scaun iar pe soferi ii cam impiedica sa conduca.

Va rog sa nu radeti, intrucat, vreti sau nu sa credeti, automobilele, avioanele si cam tot ce misca omul pe apa si pe pamant se conduc cu posteriorul. Asta datorita terminatiilor nervoase caudale ale omului si care, vrem sau nu, sunt plasate tocmai in acel loc. Ganditi-va bine unde simtiti prima data ca spatele autovehiculului dumneavoastra o ia razna! D-asta este si recomandabil sa stai bine lipit de spatarul scaunului din spatele “covrigului”.

Ca Guvernul nostru nu prea stie in ce parte sa roteasca volanul in aceasta situatie si o face tocmai pe dos, accentuand miscarea de giratie spre prapastie a economiei romanesti, asta este o alta discutie! In Guvern nu prea sunt soferi. Avem marinari, cosasi, nepoti si nepoate, scafandri, ingineri de tot felul sau fosti lideri sindicali trecuti dintr-o barca in alta, de toti si de toate! Soferi, nu! Soferii sunt pe soselele de rahat ale acestei tari, pline de gropi, de camere instalate ilegal spre beneficiul ilicit al unor firme care se pare ca nu erau prea arondate politic (din moment ce li s-a dat peste bot in mod public si cam intempestiv), pline de carute, drumuri inguste, nesemnalizate, incepute si neterminate, devoratoare de bani de la bugetul public si pe care toate administratiile s-au angajat sa „le faca”, dar pe care nici una nu le-a terminat, ultima de la Transporturi, de exemplu, retragandu-se se pare la „Umbrarescu”. In fine, la umbra…

In sfarsit, la drum…

…Si uite asa am mai pierdut cateva zile cu bai si supozitoare… Da’, pana la urma, am plecat. Voiam sa fac un drum pe la Horezu, pe la Manastirea Dintr-un Lemn de langa Babeni precum si prin niste localitati ale Olteniei de sub munte, dupa care sa trec prin Sibiu. Insa, in urma unor discutii, am optat spre vulcanii noroiosi de langa Buzau, unde nu mai fusesem niciodata, si spre Muzeul Chihlimbarului din localitatea Colti.

Am plecat joi de dimineata pe o vreme frumoasa, dar schimbatoare si pana la Buzau am mers sfoara printre superbe plantatii de rapita care dau peisajului o culoare vesela iar ochiului un contrast puternic cu verdele campului. Dupa Buzau, am luat-o spre Brasov si, o data cu schimbarea de directie, s-a schimbat si vremea. De altfel, ziua a fost un caleidoscop climatic care a inceput cu soare si caldura, a continuat cu vant, frig si o ploaie monotona si cam vijelioasa, venita exact cand escaladam vulcanii, s-a mai imbunat un pic cand negociam ceva care seamana a drum, spre Colti, si s-a incheiat cu un potop diluvian dupa care a iesit din nou soarele, cand intram in Bucuresti.

Drumul spre vulcani incepe din localitatea Satuc, traverseaza Buzaul peste un pod cam prapadit si vireaza la stanga printr-o serie de localitati pana la Beciu. Vulcanii, plasati de-a lungul unei linii imaginare pe directia Nord-Sud, cuprind mai multe amplasamente denumite „La fierbatori”, Paclele Mari, Paclele Mici si Beciu. Drumul ca atare este relativ bine intretinut, fiind construit acum vreo doi ani de catre administratiile locale, insa este in pericol de a fi distrus de tranzitul utilajelor schelei Berca.

Aceasta avea un alt drum de acces, pe unde se mergea de fapt si la vulcani, insa cum noul drum era mai acatarii, vechea cale de acces a fost parasita si s-a degradat, se pare, destul de rau. Chestie romaneasca suta la suta! De ce sa intretin lucrul meu cand il pot folosi pe al tau fara sa ma coste nimic?!

Promovarea vulcanilor, se pare unici in Europa, in ceea ce priveste caracteristicile, ei fiind de tipul rece, pot spune ca este egala cu un mare zero. N-am cautat informatii, n-am intrat pe internet, pur si simplu, m-am pus in situatia unui turist oarecare, care vede un indicator si vrea sa vada in ce rezida acesta. Am mai trait o experienta asemanatoare cu ceva timp in urma, tot in zona, cu mina de petrol de la Sarata Monteoru pe care esti indemnat s-o vizitezi, insa in care nu poti intra din cauza lipsei unei sigurante minime.

Oricum, familia Clocotici&Clocotila am putut s-o vizitam, insa, in momentul in care am ajuns in preajma craterelor principale, s-a pornit o ploaie rece si sacaitoare, insotita de un vant care te impiedica efectiv sa urci pe pantele alunecoase, asa ca am fost fortati sa renuntam. Peisajul este ciudat si cam selenar, plin de gauri galgaitoare in special in anii ploiosi, am aflat, de canioane mititele, fara viata, si cam halucinant, as zice. Una peste alta, merita, insa, vazut, pentru ca iti da o idee despre cum era lumea la inceput si despre cum va fi cand va termina omul sa lucreze la ea!

Turismul romanesc – in agonie…

Promovare zero, posibilitati de cazare destul de reduse, posibilitati de a-ti petrece timpul in zona, cam la fel, asta e… Si, bineinteles, nelipsitele cutii de bere, peturi si ambalaje aruncate cu nesimtire de romanasii „dornici” de cunoastere!…

In timp ce beam o cafea in masina si ne incalzeam cu aer cald si Glen Miller, am revazut ultimele tampenii promovate in numele turismului in tot spectrul media. Unul dintre promo-urile cele mai difuzate te indemna sa te simti de doua ori mai tanar, de doua ori mai tare sau de doua ori mai nu stiu cum, daca vii la 2 Mai la mare, sa petreci si sa mai faci nu stiu ce. Eu, personal, m-am simtit de doua ori mai idiot cand am vazut ca banii mei de impozite, precum si darile mele catre bugetul statului, sunt folositi pentru crearea unor tambalauri mediatice initiate pentru ridicarea in slavi a unor personaje care habar n-au cu ce se ocupa. De altfel, peste tot in lume, iar la noi cu atat mai mult, autoritatea tinde sa dea joburi importante celor mai putin capabili sa le indeplineasca! Stiti cum e: cine stie, face; cine nu stie, conduce!

Un alt material ne-o prezenta pe doamna ministru de la Turism, care mai este si din zona, indemnandu-ne sa calarim nu stiu ce cai. Poate doamna in cauza nu stie ca echitatia este unul din cele mai scumpe sporturi, romanii nu prea au pasapoarte de Monaco iar hergheliile romanesti stau sa moara, asa ca decat sa ne indemne sa venim musai pe litoral, sa ne imbatam si sa aruncam cu peturi, ca altceva oricum nu prea stim sa facem in marea noastra majoritate, mai bine dadea o fuga la Mangalia, Jegalia sau Izvin ca sa vada in ce stare se afla martoagele care altadata faceau faima Romaniei, sau daca mai exista. Este, insa, mult mai simplu sa cheltuiesti bani publici si sa „canti” slogane decat sa construiesti un drum de acces omenesc catre Complexul Muzeal al Chihlimbarului de la Colti! Si pe deasupra nu prea aduce faima si voturi!

Unicate in Europa si in Lume…

…Am parasit mosia noroaielor galgaitoare pe o ploaie mocaneasca si sicaitoare care ne-a tinut de mana pana pe la Patarlagele, unde am trecut din nou Buzaul si am apucat-o pe un drum selenar cu gauri din milimetru in milimetru. Sunt noua kilometri derulati printr-un peisaj de vis, prin care drumul se strecoara cum poate, mai asfaltat, cu gauri si gaurele, mai cu pamant batatorit, mai larg, mai stramt, mai la deal, mai la vale, pentru ca, in final, sa se inchida aproape in poarta muzeului. Exista zone de torenti de un farmec aparte, zone unde versantii se prabusesc de-a dreptul peste caldaram, lutarii de unde oamenii locului exploateaza inca pamant pentru chirpici – cel mai ecologic material de constructie, care insa nu este promovat pentru ca este romanesc si nu „made” undeva cu staif, iar noi avem la conducere o gasca de hotentoti! – zone verzi superbe, un raulet zglobiu si, normal, gunoaiele, peturile si cutiile de bere aferente!

Muzeul este interesant prin ceea ce ofera si nu prin felul in care ofera. Chihlimbarul romanesc, numit si rumanit, este unic in lume prin numarul de nuante pe care le prezinta – 160! – de la galben miere pana la negru-verde.

Ce folos, insa, ca ai atatea de oferit atunci cand accesul la tine este ingradit de o mana de incapabili care se screm de nu mai pot cu cate o lege pe care o corecteaza apoi de n’spe mii de ori, sfarsind prin a nu o mai aplica! Nimic nu reuseste atat de plenar guvernelor romanesti ca esecul in guvernare!

Cazurile relatate sunt departe de a fi singulare. Muzeul aurului din Brad, unic in Europa si printre putinele din lume, unde mai exista doua sau trei, este in aceeasi situatie. Siturile arheologice din muntii Orastiei stau la indemana hotilor iar taurile Retezatului sunt necunoscute unor mase imense de turisti, care ar putea aduce bani buni la bugetul unui guvern care n-are maruntis nici ca sa treaca strada!

Pacat de potential…

S-a auzit pe la Ministerul Turismului de Podul lui Dumnezeu sau de formatiunile superbe ale naturii din zona Cetatile Ponorului? Se stie macar cam pe unde este zona de care vorbim? Trimiterea la mare a tuturor nu face decat sa satisfaca o nevoie ancestrala de balamuc si dezmat a speciei umane, pentru ca, din punct de vedere al pitacilor, in punga guvernului intra prea putin. Pentru ca sezonul tine putin iar Marea Neagra nu este Marea Caraibelor! Iar in tot acest timp o intreaga tara plina ochi de posibilitati turistice sta si asteapta ca vreunui cap sec din guvern sa-i vina o idee cat de cat! Care nu vine si pace, ca d’aia avem Marea Neagra si Sambra oilor!…

Pe drumul de inapoiere spre lumea cat de cat civilizata, am oprit in dreptul unei capre roscate, pe care nici macar frunzele de salcam oferite n-au facut-o sa se miste. Statea absolut nemiscata, confundandu-se cu peisajul, la fel ca guvernul nostru. Guvernul-capra! As putea, chiar, supralicita, trecand la guvernul-oaie, pentru ca atatia oameni care se presupune ca au ceva in capete ar trebui sa cunoasca preceptul de aur care spune ca orice prost poate scrie o regula sau o lege si orice prost o va respecta. Numai ca in Romanica nimeni nu respecta legile!

„Bravos, natiune! Halal sa-ti fie!” Vreau sa fiu exonerat de aceasta zicere, intrucat nu eu sunt vinovat de ea, ci Ion Luca Caragiale. Sau Guvernul? Cum i-am zis?! Guvernul “capra”! Ei, n-avem ce face! Dupa cum spunea Winston Churchill, „omul se impiedica uneori de adevar, dar cel mai adesea se ridica si isi continua drumul!”

Pesemne ca d’aia arata guvernantii nostrii asa tavaliti si plini de praf!

Laurentiu MIREA

Sofer Electrica

7-8 mai 2009